Eminescu-muzica

                              Cadenţa rimelor in sufletul lui Eminescu

                          Motto: "Conţinutul modelează forma,iar focul pasiunii dă valoare artistică"(Ion Vlad)  



     Lumea se clădeşte in cercuri concrete,in inele lustruite cu flamă poetică,inăltându­-se pe un piedestal de sentimente-sufletul.Atâta timp cât opera eminesciană incă există undeva in lume,o singură poezie,o singură amintire a sa,identitatea poporului român este salvată.Cand şi-a infipt pana in suflet,a picurat cu dorinţa arzândă,cu condeiul ce i-a stat drept martor fiinţa,a creionat lumea cu dragoste,cu iubirea ce ardea in propriul suflet.A iubit România,a iubit graiul românesc,mărturie fiind chiar propriile sale elegii inchinate nouă,nouă poporului român.Iubirea de fiinţă i-a modelat sufletul,ia purtat gândurile in cele mai imposibile extreme omeneşti.A ars in dânsul focul pasiunii,a creat insuşi fiinţa sa,a deschis oamenilor o cale de acces spre propria lui identitate magnifică,perfectă,ideală. Nu există cuvinte,ci doar silabe efemere pentru a descrie acest incomparabil cugetător.Scriitor fiind,imanent naturii si dragostei, a descoperit conturul destinului­:un glas tacut,inchis in misterul uman,o strofă surprinsă in acelasi timp cu cadenţa rimelor,un sacru sanctuar al imaginaţiei,al frumosului si al miraculosului.Un om poate clădi in dânsul o realizare deplina?Toţi am putea medita asupra temei eminesciene,am surprinde divinul,am recontura tărâmul minţii umane.Dar oare câţi vor putea exprima ceea ce gândim?Câti vom transmite oamenilor ceea ce iubim,ce mocneşte in noi ca un foc nestins,interminabil si incomplet?Avem nevoie de un ansamblu de concepte meschine ce triumfă in lupta cu seninul,cu timpul si cu repaosul uitării.Mintea umana refuză să vadă dincolo de cuvinte,de aparenţe si de vise.Poetul acesta reprezintă un univers al pasiunii,al iubirii si al umanităţii.A creat in jurul său un galantar prin care mulţi pot privi,dar puţini pot inţelege.Iubirea se stinge in el o dată cu iluziile spulberate de vise.
      Reprezentant al romantismului,fiind catalogat drept un afecţionalist si un sentimentalist de mare rang,desi modest,el restructurează patosul fatidic expunandu-l ca un tril de uitări,de fiinţă.Işi ingroapă concepţiile in suflet,lăsând o pierdere in caracterul său.Şi-a cântat privirea pierdută in poeziile sale,a tiparit ca avatare de timp inima,gandul si trupul.A fost un gând uman retras,uitat in adormirea rece si asurzitoare,un romancier inrăit,insuşi catalogându-se ''ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este''.A imbinat iubirea cu muzica,cu armonia tonurilor si semitonurilor ce-i copleşeau sufletul.El insuşi este un portativ de vise,de mareţie,de glas.Sufletul său,ideile sale s-au ridicat insuşi de-asupra tuturor octavelor,desupra muzicii si a sădit in sufletul omului dorinţa de cultură.El insuşi a fost,este si va fi cel dintâi luceafăr ce va veghea in inima românilor.Şi-a rescris zambetul si patima in strofe,le-a aşezat pe hârtie cum niciun alt poet nu a putut.Pentru el,iubirea a fost dintotdeauna definiţia sufletului,iar iluziile acesteia l-au ridicat deasupra tuturor, i-a ars sufletul,i-a scris rănile.A facut soarele si viaţa să se invârtă in jurul minţii sale,a meditat pe tema perfectului pentru a realiza cele cinci scrisori. Dragostea ce l-a inăltat la cer,i-a purtat-o Veronicăi Micle.Valoarea artistică s-a armonizat intocmai cu sclipirea sorţii de a scrie,de a răspândi in lume insângerarea iubirii,de a cuceri un rang vast de oameni.
     Ce e dragostea pentru Eminescu?Dar mai presus de toate:''De ce dragostea?''Purta in sânge gena fanteziei,savura vesnicul numitor al feericului iz spectaculos.In operele sale a integrat total simfonia dublă,a creat un cuplu perfect in Luceafărul,ducând o luptă lăuntrica pentru a-i uniciza pe Cătălin si Cătălina intr-un singur trup,căci dragostea nu e intreagă dacă ai doi ingeri,trebuie sa ai doar unul,unit sub o singură vrajă.Ceea ce este de admirat la Eminescu este inteligenţa sa nesfârşita ce a expus-o intregii Europe prin poeziile sale.Inima sa i-a modelat trupul,i-a insuşit trăsături angelice pe chipul său de liber-iubitor,iar entuziasmul de a aşterne pe hârtie i-a dat valoarea artistica.
    Când a murit Eminescu păsările,codrul si iluziile sale au plans.Miracolele din el au murit,numai aveau corpul ce le intregeau,corpul prin care emana dorinţă si pasiune.Se poate compara opera eminesciana cu un medicament ce te ţine in viaţă.Devi dependent de tot ce inseamna muzicalitatea versurilor sale,de lacrimile lui nevărsate decât in poezii.El insuşi era un haos de contrast,era o fantezie a culorilor:roşu ca sangele iubirii,verde ca natura ce-o cânta in versurile sale,albastru cristalin ca lacrimile sale,ca valurile mării.Rămâne insuşi o amintire de aur a epocii romantismului.El insuşi nu avea mandrie fizica,ci morala.Era pătruns de valoare,arăta in imprejurimi fie simplitatea grava,fie dispretul inalt faţă de lume.Se preţuia enorm pe sine insuşi,arătând lumii mandria si răceala cu care se uniciza.Avea un sentiment al raspunderii,in toate actele fiind obstinat,improductiv,care l-au facut inapt in viata publica,dar nepreţuit pentru comoara intelectuală.
   Sufletul lui Eminescu era alcatuit din roţite enorme si greoaie,o dată puse in miscare se invârteau grozav si paradoxal nemişcat.Era un străjer in dragoste si visare,iar ura sa fusese adesea nedreaptă si nemăsurată.A fost intradevar un cuvânt inzestrat de expresivitate,de jale si de putere.Nimeni nu poate iubi,scrie sau recreea cu puterea lui Eminescu.Inima sa era strivită de puteri indârjite de vehemenţa,iar aceasta i-a putut arata viitorul in chipul unui trecut idilic.Viitorul său a fost aruncat intr-o societate entuziasmată de hotărârea de a nu abandona nimic din literatura sa.
    In viaţa afectivă,Eminescu se ridică doar prin expresivitate deasupra esenţialului,sufletul său exprimând cotinuu dorinţa de a elibera arderea iubirii din inăuntrul său.Chipul său astral si pletos din tinereţe,uşor subţiat de gânduri si de o infrigurare sentimentală,era conturat de nevoile inimii:a iubi cu atata patimă o femeie,incât sa ii duci dorul până la moarte,sa iei in mormânt dragostea ei cu tine era o dependenţa nesfârsită de idei,reliefată de masca pustie a concepţiilor.El avea gânduri etice,simţitoare la toate ideile si sentimentele,care,alcătuind tradiţia societăţii sunt ca nişte lacăte infiorătoare.A fost un amestec de zambete si lacrimi neexprimate,de somnolenţă si pustietate,de dragoste,de afecivitate si ironie,de umoristică si neputinţă.Purta in el insăşi sclipirea inteligenţeii,fiind un om cultivat,fapt datorat studierii in Viena si Berlin si prieteniei cu oameni de cultura(Titu Maiorescu,Mihail Kogalniceanu).
    Eminescu avea o concepţie agitată,meditând si desăvarşind scrieri in mult timp.Era un sceptic,un pedagog si deţinea un spirit administrativ,având atribuţiuni indoite,frenetice si avide.Datorită faptului ca un poet nu poate fi mai bun decat alţi poeti,ci mai bun decât sine insuşi sau mai slab decât sine insuşi nu s-a realizat niciodată pe deplin fiindcă avea o concepţie despre viată din ce in ce mai bună.
   Acum,când poporul românesc incă işi mai aduce aminte de chipul lunar si amar zâmbitor al poetului se regăseste să ofere putere asupra sufletelor noastre.Mihai Eminescu apare cel mai in stare sa ne dea expresie simţirilor noastre moderne si cu suflarea sa poetică să ducă nazuinţa noastra socială pretutindeni.
       ''Peste ape,peste punţi,
          Peste codrii de pe munţi''

   ''Nu de moarte-mi este frică,ci de veşnicia ei''(Mihai Eminescu)
   ''Poetul nu are o epocă a lui; epoca îşi are poeţii ei şi, în
genere, epoca îşi vede singură poeţii.''(Nichita Stănescu)