Mireasma de moarte

Mireasmă de moarte........../////////………Un sentiment………. Cât de frumoasă poţi să fi tu fetiţo… Şi câtă tristeţe se citeşte în ochii tăi… Vine ploaia şi vântul din cauza ta Nori negri s-au ivit seara./ Priveşti spre nicăieri Cum ai privit de multe ori Părul ţi-e ud şi ţi-e frig Înconjură-I inima blândă cu-n zid !/ Un sentiment înjunghie inima Pe faţă explorează lacrima … Un suflet cuminte iar e rănit De ce se permite să fie lovit ?!/ Povestea e simplă : s-a născut şi iubeşte Dar tristeţea mereu o loveşte. Mă întreb de ce mai trăieşte ? Când sufletul greu i se chinuieşte !/ Aş vrea ca într-o zi când mor, Cuiva de mine să-i fie dor, Să ma amintească Ca pe o vie mireasmă./ Aş vrea ca într-o zi când mor Să-mi iau avânt , să zbor Şi-apoi să mă prinzi uşor Ca pe-un veşnic norişor./ Să nu am trup de îngropat Aş vrea , în ziua când eu mor, Dar tu să şti că eu sunt nor, Să le spui la toţi cu dor./ Mormântul meu nu-l vei vedea, Un nor voi fi deasupra ta, Lacrima de –ţi va cadea Vântul mie mi-o va da./ Sub nor un trandafir va sta, Voi şti că-i pentru ziua mea. Petale-nvant voi arunca, O catifea vei îmbrăca./ Miresmă dulce şi suavă, În urma mea aş vrea să las, Şi trandafirii de te-ndeamnă Să îi asculţi de bun rămas./ Un singur dor atunci când mor, De vorba dulce ce ţi-am spus Dar dacă trist vei fi cândva Nu uita , că norul e deasupra ta.//////// ………Un sentiment………. Cât de frumoasă poţi să fi tu fetiţo… Şi câtă tristeţe se citeşte în ochii tăi… Vine ploaia şi vântul din cauza ta Nori negri s-au ivit seara./ Priveşti spre nicăieri Cum ai privit de multe ori Părul ţi-e ud şi ţi-e frig Înconjură-I inima blândă cu-n zid !/ Un sentiment înjunghie inima Pe faţă explorează lacrima … Un suflet cuminte iar e rănit De ce se permite să fie lovit ?!/ Povestea e simplă : s-a născut şi iubeşte Dar tristeţea mereu o loveşte. Mă întreb de ce mai trăieşte ? Când sufletul greu i se chinuieşte !/////////.........Sub clar de lună/....... Sub clar de lună , copăcele, Tu străluceşti cu funze verzi ! Scorbura ta cu păsărele Noapte de noapte iar le vezi !/ Se-adună mici, pene-n-pene Ploaia şi vântul nu le ajunge Căci măreţia ta copace ! Le protejează şi le atrage./ Pe ramul tău, cuiburi rotunde Cu resturi şi cu floricele, Puiii îi creşti în an de an Le-audem cântecul în ram./ Sub clar de lună copacele Mândru , voinice te odihneşti ! Şi păsărelele rebele Ca un tătic le-adăposteşti.////…Sentimente………. Te-aştept să vi De mână să mă ţii ; Cu somn să îmi şopteşti Ce mult mă iubeşti./ Pe-un fulg de nea Călduţ să zburăm… Încet să ne sărutăm ; Luna să o ascultăm./ Lin să coborâm, Pe pat să odihnim Dragostea noastră Dulce şi măiastră./ În ochii tăi mă văd Şi eu te văd , din nou, Ce bine-i lângă tine Şi ţie lângă mine/ Nu te lăsa în ispită Vei pierde mică pisicuţă Rămâi , trandafir albastru ! Să-ţi simt mirosul , nu detastrul./ Tu mi-ai şoptit , o catifeauă Ce inimioara mi-a-nvelit, Plutim pe norul cald de neauă Nu ţinem cont de ziua ce-a venit./

Off

Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
“Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”

poezie de Lucian Blaga

Viata e un drum spre moarte

Trebuie sa recunosc de la bun început ca sunt o plângacioasa prin definitie (desi termenul îmi displace – plângacioasa ma duce cu gândul mai mult la rasfatata). Sunt o plângacioasa pentru ca plâng mult (cam pleonastic...). Plâng oriunde, din te miri ce motiv, oricând, fata de oricine. E ca si cum plânsul ar fi starea mea naturala. Stiu, stiu, anatomic e imposibil sa plângi tot timpul, însa exagerarea e voita.

Azi, pentru a nu stiu câta oara, m-am certat cu iubitul meu, dupa acelasi ritual tipic feminin, pe care, fara voia mea, ma încapatânez sa îl parcurg de fiecare data în astfel de situatii...
Desi e seara si suntem amândoi obositi, vreau sa mai ramâna. Azi ma simt romantica. El, ca de obicei, mult mai pragmatic, dar sincer – e obosit, vrea sa plece. Accept. Îl sun la trei minute dupa ce ne despartim ca sa-i spun cu glas tremurat ca vroiam sa mai ramâna. Prea târziu – e deja într-un tramvai aglomerat, în drum spre ale lui. Închid. Intru în casa. Îl sun din nou. Criza de isterie (a mea, evident), izbucnesc în lacrimi si ma simt cel mai ofensat om de pe pamânt. Si plâng, si plâng, si rostogolesc totul pâna se face un munte imens de frustrare si impulsivitate emotionala... În fine... dupa vreo doua ore ma calmez si pret de o clipa, cu gândul zburdând aiurea pe câmpii, ma întreb:„Oare de ce naiba plâng eu atât de mult?”. Da, da, uneori îmi mai trec prin minte astfel de întrebari retorice, însa niciodata nu mi-am dorit atât de mult un raspuns decât în clipa aceea...

Am început sa caut – în minte, în suflet – nimic. Dupa cum spuneam... plânsul meu e un fel de stare naturala de a fi. Deci, nici o sansa pentru un raspuns „corect”. Si totusi.... Eu plâng si când sunt fericita si când sunt trista. Plâng când ma coplesesc emotiile, la fel cum plâng când ma îneaca furia. Plâng de bucurie, plâng de durere, plâng de ciuda, plâng, uneori, fara sa îmi dau seama de ce. Plânsul e un fel de eliberare care ma face sa ma simt mai puternica dupa ce cad în prapastiile cele mai adânci ale sufletului meu. Mi-e atât de dor de iubitul meu...

Si, cu un zâmbet fugar, ascuns sub ultima lacrima care tocmai mi s-a uscat pe obraz, pun mâna pe telefon... Acum stiu de ce plâng femeile... Pentru ca plânsul lor îneaca o mie de cuvinte nespuse care se transforma în zâmbet... Si... ce e mai frumos decât zâmbetul / plânsul unei femei?

Plangi

Da, ştim, big girls don’t cry, bărbaţii adevăraţi nu plâng, nu trebuie să plângi fără motiv, etc dar are şi plânsul ăsta rolul lui şi nu întotdeauna e semn de tristeţe. Însă întotdeauna plânsul adevărat este o trăire initimă. Unii au fost învăţaţi că e un  semn de slăbiciune să plângi, mai ales în public. Alţii, din cauza firii lor emotive plâng mult prea des şi simt nevoia unui umăr pe care să să o facă.

Se întâmplă uneori, fie că eşti puternic sau mai emotiv, să îţi vine să plângi fără un motiv anume şi simţi că nu mai poţi reprima această cascadă de lacrimi şi hohote. Ca şi cum mii de gânduri şi tensiuni s-ar ascunde în sufletul tău şi ar vrea să se evapore odată cu lacrimile. Şi e de ajuns ca cineva să îţi spună o vorbă urâtă, să te atingă cu un singur deget sau să ţipe la tine. Şi atunci începi să plângi, să suspini adânc şi să nu-ţi mai găseşti aerul printre suspinele convulsive şi lacrimi.

Cel care te-a supărat la început se sperie ca mai apoi să se simtă vinovat pentru criza prin care treci. E neputincios când vrea să te consoleze şi să te oprească din plâns. Dar el nu ştie că tu nu plângi din cauza lui, şi nici nu ai glas să-i spui asta ci laşi doar lacrimile să vorbească în locul tău. El nu ştie că vorba urâta pe care ţi-a spus-o a fost doar un catalizator sau mai bine zis impulsul de care aveai nevoie pentru a te descărca. E ca atunci când în corpul tău creşte căldura. Ştii ce va fi, ştii cât de bine te vei simţi la finalul actului dar în acelaşi timp nu-ţi pasă că vei ţipa ca o nebună şi te vor auzi vecinii. În acel moment chiar nu te gândeşti la reacţia celorlaţi ci la fericirea ta. Cam aşa e şi cu plânsul ăsta…Ştii că dacă te pui pe plâns sănătos, nu te mai poţi opri până nu ajungi la liniştea de care ai nevoie.

Când simţi că lacrimile ţi-au spălat sufletul de toate lucrurile grele te opreşti din plânsul cu spasme iar suspinele rare pe care le mai scapi sunt asemenea cenuşii de după un foc de proporţii, doar urme ale unui act violent. Dar nu mai plângi, ba chiar începi să râzi de faţa uimită pe care o are cel din faţa ta. Probabil te crede nebună din moment ce acum două secunde plângeai de sărea cămaşa de pe tine iar acum râzi cu gura până la urechi. Adevărul e că nici nu prea îţi mai pasă, important e că te simţi atât de relaxată ca şi cum abia te-ai fi născut, fără nicio grijă. La urma urmei şi plânsul este tot o reacţie a organismului la unul sau mai mulţi stimuli, tot o formă de eliberare a energiei.

Aş vrea să fiu mereu copil,
Să mă-nvârtesc fără sfială,
Să văd bujorii în April
Trezindu-se din amorţeală,

Şi-n iarba umedă covor
S-alerg desculţă pe afară,
Legat de coada unui nor
Să văd bondarul gras cum zboară,

Să simt parfum de flori de tei
Şi mâna mamei peste frunte,
Sărutul cald, iubirea ei,
Destinul încercând să-nfrunte,

Şi casă fratelui cel mic
Să fac din preşuri colorate
Şi să nu-mi pese de nimic,
Să râd cât pot, pe săturate,

Să sar şotronul pe trotuar
Şi să mă cred o mică zână,
Să văd furnici în furnicar
Şi să le iau voioasă-n mână,

Şi zmeul să îl trag de sfori,
Să sar cât vreau peste băltoace,
Cunună să îmi fac din flori,
Şi-ntr-una eu să cânt, că-mi place,

Să fac mâncare la păpuşi
Din flori de lăcrămioară,
Şi să aştept de după uşi
Un îngeraş să îmi apară,

Şi să miroasă pe pământ
A liliac şi micşunele,
Să zburd prin ploaie şi prin vânt
Cu ochii sus pe cer, la stele,

Să prind o gărgăriţă-n zbor
Şi să o urc pe degeţele,
S-ascult cum cântă într-un cor
În geamul casei, turturele,

Şi să mă sui de vreau în dud
Când stau vacanţele la ţară,
Şi-n gârlă-atunci să mă cufund
Cu ochii-nchişi în plină vară,

Să văd bunica împletind
Pentru nepoate mândre şaluri,
S-aud copiii chiuind
Cu piatra-n apă cum fac valuri,

Şi îndrăgitul meu bunic
Pe prispă blând să mă alinte,
Şi-n mâini să vină c-un ibric
Să-mi toarne laptele fierbinte,

S-aud pe tata povestind
Cum alerga copil pe-afară,
Cu drag în braţe să-l cuprind
Şi cerul mai frumos să-mi pară,

Şi-n geamul casei părinteşti
Să joc de-a mama şi de-a tata,
Şi-nchisă cartea cu poveşti
Să nu o simt o clipă gata,

Să suflu flori de păpădii
Şi să pocnesc în mâini zorele,
Şi struguri copţi şi mari din vii
Să-i strâng în coşuri de nuiele,

Şi-un fluture în insectar
Să îl agăţ de o aripă,
Să fiu un porumbel hoinar
Doar pentru-o clipă, doar o clipă,

S-aud cântând în dimineţi
O fermecată vrăbiuţă,
Şi înotând printre nămeţi
Să-nham dulăi la săniuţă,

Să nu mă fac vreodată mare,
Rămân fetiţa din oglindă!
Copilăria, dalbă floare,
Cu-al ei parfum să mă cuprindă!

Versuri: Copilărie

de Lidia Batali

Pa,nu ma mai intorc !!!

Sunt omul cu cele mai multe imperfectiuni din lume, dar nu, nu consider ca acesta ar fi defectul meu major. Despartirile… le traiesc pe toate cu isteria si nervul celui care a invatat ca tot ce-i frumos nu poate sa se sfarseasca fara un final dramatic. Despartirile mele urmeaza un scenariu identic. Stiu cand vine inceputul sfarsitului… Imi apar cearcane negre sub ochi. Imi piere apetitul pentru inghetata. O urasc pe mama care imi este cea mai draga fiinta de pe pamant. Ultimele nopti le pierd cercetand peretii, incercand sa dialoghez cu mine. Nu cred ca avem prea multe sa ne spunem. Purtam fie dialoguri seci, fie intepatoare si acide. Este intotdeauna dimineata cand primesc vestea. Ii astept telefonul de zile intregi. Daca suna, mi-as dori ca sunetul telefonului sa inceteze. Nu cred ca sunt pregatita pentru ceea ce o sa urmeze. De fapt nu, nu sunt…

Opreste-o insa daca poti… Vestea vine oricum… cu aceeasi forta gravitationala care ma face sa alunec pe gheata cand port tocuri…. te loveste chiar atunci cand te astepti cel mai tare. Vine via telefon, via e-mail, via direct buzele barbatului pe care aveam impresia ca il iubesc, via un prieten care iti spune despre ispravile amoroase pe care prietenul tau le face in cartier. Stangace cum sunt, ma impiedic de masuta de langa pat. Imi scapa de fiecare data o injuratura destul de grosolana si nu mai gasesc finetea de-a o retine. Dau vina pe cafeaua pe care nu am apucat sa o beau inca… Daca nu m-as simti sufleteste atat de rau, mi-as da o palma pentru cuvintele vulgare care mi-au scapat. Caut sa ma abtin, dar nu ma straduiesc prea mult. 

Stiu ca mi-ar fi instantaneu mai bine daca as lasa lacrimile de crocodile sa-mi umfle sughiturile… De ce sa nu plang daca asa simt? Plang. Rezultatul ma ingrozeste insa: minim 5 pachete de servetele. Imi vine apoi sa rad cand imi dau seama ca, cu fiecare barbat de care m-am despartit, volumul lor scade simtitor. Lectie de economisire pe timp de criza…

Ma agat apoi de iubire ca de ultimul colac de salvare pentru ca nimic nu pare sa ma faca mai fericita decat gustul unei tigari trase la nervi si sentimentul de a iubi si a fi iubita. Evident, imi spun ca sunt proasta si tolomaca daca o sa incerc sa mai repar ceva, insa asta nu ma impiedica sa-l sun inapoi... Sun inapoi… ‘stii… as dori niste explicatii”…. Le primesc… nu le primesc… le primesc pe jumatate… “unul din barbatii vietilor mele” (de fiecare data cand m-am indragostit mi s-a parut c-am murit si inviat la loc – stupid me!!) baguie ceva de o alta femeie sau de incapacitatea mea de a-l mai face subit fericit… Nu mananc cateva zile…. slabesc cinci kilograme si, in afara de silueta mea, nimeni nu pare ca se bucura. Ma chinui sa vad cat fac unu si cu unu si sa inteleg jocul asta de pacalici al iubirii care ba e, ba nu e… Pesemne ca cineva mare s-a jucat de mic de-a baba oarba care vrea sa vada… Dupa cel mult cateva saptamani, ma intorc de unde am plecat. Arunc servetelele, imi redecorez peretii, ii arunc amintirile, zambesc luminos oamenilor frumosi pe care ii intalnesc in cale. Nu redevine totul ca inainte... dar pot sa o iau din nou de la capat… sa iubesc.. sa ma despart… sa iubesc… sa urasc... sa iubesc… atunci cand spun ca nu mai am ce, sa descopar uimita ca tot mai am de daruit… “Nah, zapacito, nu ti-am spus eu tie ca poti?”

Am mai spus poate… sunt omul cu cele mai multe despartiri la activ. Traiesc iubirile intens, pasional pentru ca nu pot exista astfel. Nu stiu sa ma despart ca toti semenii meu: frumos, cu demnitate, curat. Dau papucii, ii iau inapoi, mi se dau papucii, ii iau si nu ii mai dau inapoi… Altii stiu sa spuna "adio" si sa-si pastreze amintirile. Eu le arunc la gunoi. Si am puterea de a ma indrepta cu ele catre ghena mea speciala de colectare permanenta. Despartirile mele…. trebuie sa fie intotdeauna incarcate de drama, lacrimi, rasete isterice, ura, dorinta de razbunare, plansete, isterii, reprosuri, descarcari de nervi si usurari verbale. Pentru ca mai apoi sa-mi vad linistita de viata care va urma...

De data aceasta insa, scenariul despartirilor a fost diferit… N-am putut sa plang, n-am putut sa rad, n-am putut sa fac haz de necaz sau sa-mi fac curaj sa cer explicatii. De data aceasta doare aici, in piept. Doare pana la absurd. Ma tine asa de prea mult timp ca sa ma mint ca buba trece singura. Este exact cum spunea cineva pe forumul mai bine de atat nu pot descrie:

“e dimineata si nu ma pot trezi...
alarma nu imi da pace...
sun si spun ca ma simt rau...
imi era foarte dor de el si nu ma pot scula din pat....
sunt doborata de amintirile frumoase...
lacrimile imi curg siroaie...
mintea l-a expulzat demult ca pe un avorton..
s-a terminat demult!
dar sufletul meu nu intelege...nu imi da pace..
ma zgarie si imi spune ca ar da orice sa ii simta iar respiratia...
ma doare si raman suspendata in timp...
dupa ce o relatie se termina raman asa in aer
nu mai pot pastra nici legatura...imi zice ca e cu o alta femeie...nu stiu cum altii pot ramane prieteni dupa ce au iubit
pe mine ma doare tare...ma rascoleste...
m-am expus prea mult si acum imi ling ranile
nu pot gestiona suferinta"...

Habar nu am cum sa-i spun “Pa. Nu ma mai intorc!" unui barbat care nu ma mai iubeste si sa nu ma mai intorc. Pentru ca, femeie slaba ce sunt, mi-as dori teribil sa nu fi fost nevoita sa plec. Spuneti voi, va rog, cum sa procedez !?.... Cum sa plec fara sa mai ma uit inapoi? Si cum sa redevin eu, cea care sunt?

Cand iubirea tace

Daca atingerea magica care obisnuia sa lase urme de fierbinteala si fericire pe pielea ta s-a transformat intr-un gest sters prin care urmaresti sa eviti o alta atingere, inseamna ca incepi sa nu mai iubesti...

Daca ii intorci spatele celui fata de care odinioara te intorceai cu tot trupul, cu toata inima, la o singura dorinta din partea sa, la un suspin nerostit al vocii sale, la o traire voluptoasa cum le-a fost dat sa o traiasca doar norocosilor, inseamna ca nu mai iubesti...

Daca trupul ti se strange de singuratate, pustiu si dor langa trupul celui care obisnuia sa iti spulbera singuratatea cu un gand nevazut pe care il indrepta catre tine, inseamna ca nu mai iubesti...

Daca intrebi tacerea care sunt motivele pentru care iubesti si tacerea tace, neoferindu-ti niciun raspuns, inseamna ca nu mai iubesti… Daca intrebi lumea din jurul tau daca mai iubesti si lumea din jurul tau iti ofera cel mai plauzibil si adevarat raspuns din lume, inseamna ca nu mai iubesti...

Daca inchizi noaptea ochii si in visele tale gasesti indiferenta, nepasare, goliciune si apa in loc de afectiune, pasiune si sange inseamna ca nu mai iubesti… Daca deschizi ochii dimineata si langa tine nu mai vezi pe nimeni, inseamna ca nu mai iubesti... Daca te privesti in oglinda in orice moment al zilei si intotdeauna o sa dai doar peste chipul tau, inseamna cao sa continui sa nu mai iubesti…

Daca iti este foame de o alta iubire in timp ce simulezi contopirea, inseamna ca nu mai iubesti. Daca iti este sete sa te indragostesti, inseamna ca nu mai iubesti... Daca iti este frig langa cel pe care l-ai ales, inseamna ca nu mai iubesti… Daca arzi de dor de fuga si de duca, inseamna ca nu mai iubesti…

Daca ai impresia ca poti defini legatura dintre doi oameni prin glasul obisnuintei, prin vocea considerentelor, prin auzul fricii de singuratate, prin mirosul schimbarilor si al rasturnarilor de situatii, inseamna ca nu mai iubesti de fapt...

Daca genunchii nu ti se mai indoaie la vederea suferintei celui iubit, daca lacrimile tale nu cad la vederea lacrimilor celui de langa tine, daca in urma unei suferinte comune tu ramai in picioare si el nu se poate ridica de jos, daca copilul vostru devine mai mult al tau, daca in zambetul lui nu mai regasesti zambetul iubitului, daca pe degetul tau verigheta este doar o bucata rece si obosita de metal pretios ce atarna greu, foarte greu, incapabila sa patrunda in carne, inseamna ca nu mai iubesti...

Daca in ridurile Lui gasesti batranetea si nu trecutul sau amintirile voastre, inseamna ca nu mai iubesti… Daca iti doresti distanta in loc de apropiere, daca iti doresc aer in loc de sufocare, daca pe locul in care ai plantat visuri de copii si sperante acum nu mai creste nicio o floare, inseamna ca nu mai iubesti... Mai greu si mai blestem decat atat nu poate fi decat sa nu iti recunosti ca iubirea, acea iubire, a tacut.