marți, 11 septembrie 2012

Naturalete,eleganta...

         ''Ceea ce este de neuitat trebuie amintit,iar ceea ce merita intunericul neaducerii aminte se cuvine a ramane nescris.insa daca a fost vreodata scris,iar pe urma rupt si imprastiat in cele patru vazduhuri,de unde vom putea stii daca merita sa fie iarasi alcatuit intr-o singura intrupare?''
T.O.Bobe -Contorsionista


        Inceput si sfarsit.Cercurile luau nastere din sarutul talpilor ei...Dansa fara oprire,intr-un continuu balans,ce intretaia aerul irespirabil din incapere.Lumina ii cadea intr-un joc nebun,fara noima,pe liniile atat de perfecte ale feţei.Era o muza,era o binecuvantare ce incanta fiecare clipit al ochiului meu,ce mi se risipea frenetic in ganduri,in suflet,in simturi.O transpuneam intr-un vis pe care mai tarziu aveam sa-l transform intr-o realitate desprinsa din cele mai neinchipuite basme.Stand acolo,privind-o din umbra,obscura de altfel,mi-o imaginam singura,cu sentimentele ei,poate neintelese,poate absurde,poate descurajatoare...poate ale ei.Mi-o imaginam trista,fragila in fiecare clipa ce avea sa urmeze.N-o puteam atinge,nu-i puteam vedea culoarea ochilor de mai aproape.Nu puteam,iar neputinta asta imi sfasia orgoliul,imi sfasia fiecare cotlon al trupului meu. 
           Ma cutremura subtilitatea ei,feminitatea si frumusetea ei.Nicio urma de pe chip nu-i putea trada emotiile,insa le puteam banui mai bine decat oricine.Era ea,o straina care din primul pas de dans ma facuse sa ma transform intr-o alta persoana ce ma speria chiar si pe mine.Eram in stare sa fac orice,oricand,oriunde...doar pentru ea.Doar ca s-o am in fata,sa-i vad sclipirea ochilor ei,puteam sa ma depasesc chiar si pe mine,sa incalc o limita ce ma distanta fata de acea minune,ce era totusi reala.Reala,dar inexistenta.Paradoxal,in mine starnea diverse stari,diverse focuri ce nu credeam ca vor putea lua vreodata nastere in fiinta-mi impasibila.Sunt un om dur,sunt un om ce n-a crezut ca se poate indragosti.Da,m-am indragostit de ea si...Doamne,cum se putea misca pe un ritm mult prea dificil,prea afon.Nu-l auzeam,dar il traiam prin ea.Ochii-mi sunt speriati de atata frumusete,eclipsati,orbiti,neluati in seama.Cu un trup asa de minuscul,asa de special,crea umbre rotunde pe pereti,transformand toata repetitia intr-un adevarat spectacol ce nu v-a mai avea nicicand loc.Era ea,parca un titirez ce se rasucea cand timid,cand plin de pasiune,de dorinta pe un ritm stangaci,era de neoprit,de netulburat,stia ce face:ma vrajea.

                                                                                     De la feminin,la masculin

sâmbătă, 16 iunie 2012

viata..



Nu am pretentia sa ma intelegi, niciodata nu am avut-o. Dar asculta-ma, priveste-ma, indulceste-mi putin frantura asta din viata. Eu nu stiu nimic despre tine, dar tu stii totul despre mine. De ce ?

Te-ai simtit vreodata atat de parasit incat sa crezi ca esti singurul ? Ca lumea nu e deloc frumoasa cand o priveste de-aproape ? Ca visele trec pe langa tine cu o viteza ca nici nu apuci sa iti dai seama ce contin defapt ? Ca viata nu are nici un sens si ca tu traiesti o absurditate ?

M-am saturat sa ascund dezastrul interior al seifului cu amintiri.Mi-e teama. Mi-e frig. Si vreau ceva cald ca sa-mi incalzeasca sufletul. Ceva ca sa nu-mi mai pese, ceva care sa ma faca sa uit, sau sa-mi aduca aminte de cum este sa fii iubita

"Viata e arta de a desena fara radiera." " Viata este o fraza intrerupta." " Viata este o absurditate ... legala. Pemisa. Acceptata." Viata ... ma oboseste. Ma doare.

De ce ? Tremur. Ma doare. De ce ? De ce arunci apa rece peste ranile mele, de ce nu mi le cosi cu ata rosie ca sa se vada suferinta ? De ce nu imi ţeşi o alta inima ca sa iubesc altfel ?

Tacerea ta ma animeaza. Imi sterge amintirea oamenilor, o preface in scrum, asa cum m-au prefacut si pe mine azi. Pentru ca azi am murit. Pentru ca azi mi-am simtit inima scoasa din piept si arsa ca sa iasa toate placerile vinovate din ea. Ca dragostea sa se inalte la cer si sa traiasca vesnic, in timp ce sufletul meu se zbatea sa apere ceva ce nu am avut si .... niciodata nu va avea.

"Nu stiai ca dragostea circula numai pe sensuri interzise ?"

miercuri, 6 iunie 2012

Inchei aici...

     Azi e greu,maine poate-i si mai rau.Creem sperante ca sa nu ne loveasca realitatea in plin,insa cand revenim la viata din toate visele noastre ne izbim nesabuit de pereti de sticla.Traiam in vise prea feerice,unde fericirea acoperea intreg timpul,unde nu credeam in sfarsit.Infinitul avea sens,vesnicia nu se termina in 3 luni....3luni,atat a trecut,si parca inca mai simt un gand rece,sobru,intunecat,cu sens prea vag.Tot timpul am crezut ca viata e frumoasa,ca viitorul e asa de minunat,ca in carti,insa vine un moment in care simti deznadejde.Sentimente stupide pulseaza in adanc,te demotiveaza.N-am crezut ca in racoarea noptii,atat de multe glasuri triste prind inteles,un inteles greu de descifrat!
    Am fost prea tare,am strans in mine diverse sentimente; uneori indiferenta,alteori ura,uneori fericire,dar si deznadejde.Mi-e mult prea greu sa schimb ceea ce inima dicteaza...mi-e cam imposibil.Tot ce gandesc,tot ce rescriu aici imi sfarseste sufletul.Cuvinte mari unor oameni asa de mici...Secrete si dorinte,unor prieteni...Si le-am zis fara regret,insa scriind realizez adevarata greseala.Nu mai pot,sprijinul meu s-a prabusit si el,stalpul care ma tinea in picioare se darama zi de zi mai mult.Zilnic cladesc alte idealuri cum ar fi prietenii,familia,eu...Destul de vag.Mi-am spus de prea multe ori ca-s puternica,incat inima a realizat ca mint.Am mintit-o,trebuia sa-i dezvalui adevarul;sentimentele ma lovesc,teama imi invaluie trupul.Noapte de noapte,ma rup de realitate,imi schimb emotiile in lacrimi...De ce sunt asa tare,crede-ma,iluzie,ca nu ai face fata la asa rautate!Cum sa te poti mentine fericit,bucuros,cand in jurul tau se duce o lupta in care tu esti unul dintre inamici!
      Cum am mai zis,nu scriu din obligatie,ci din sentimente,din pasiune.Aici gasesc un devotament ireal,o poveste desprinsa de imaginabil.Nu stiu unde o sa ajunga aceasta pagina,insa simt ca e prea mult.Stam in acelasi loc,iar unul e in paradis,altul in infern.Ochii ma tradeaza,sufletul aduna,iar restul n-au asemenea glas.Mi-am pierdut si ultimul prieten real,azi m-a tradat,azi mi-a aratat cea mai dureroasa indiferenta.Raneste si poarta-te ca si cum nu ti-ar pasa!Greu,nu?!Dar de ce ?Acum n-as mai vrea sa pun intrebari,doar sa primesc raspunsuri,chiar si cele mai nesabuite si misterioase.Vreau adevarul,fara masti,fara cortina sau perdea.Deja par prea complicata,prea obositoare,chiar si eu am incetat sa ma mai chinui cu mine.Prea-s diferita si prea extrema.Cine sa ma mai inteleaga,acum ca am ramas singura,cand nici eu numai stiu sa cred in mine si sa reusesc sa ma descopar?Sub un zambet stau dureri,sub o fata rea sta o persoana dezamagita prea mult.Nu mai vreau sa fiu tare,sa fiu imposibila si complexa.
     Si,cum ti-am mai spus,mi-am pierdut ultimul si singurul prieten,din clipa in care nu i-a mai pasat,nu i-a mai starnit macar curiozitate.Poate nu "singur pe lume",dar cu siguranta parasit.Incep sa ma resemnez,sa cred ca asa e sa fie,ca poate n-am fost fericita,doar protejata de stimuli.Am redevenit aceeasi eu,nebunia din mine se simte.De ce sa mai invat,e un greu,cand n-am pentru cine?De ce sa mai fiu frumoasa cand n-are cine ma admira?Scrisul meu,ciudat,dar spune multe;sau macar ar trebui.Nimeni nu va citi asta,nu las eu sa se patrunda in asemenea latura a fiintei mele.

marți, 8 mai 2012

Omar Khayyam – Traieste-ti clipa!

Viata se grăbeşte, rapidă caravană.
Opreşte-te şi-ncearcă să-ţi faci intensă clipa.
Nu mă-ntrista şi astăzi, făptură diafană,
Mai toarnă-mi vin! Amurgul m-atinge cu aripa…

Bea vin! în el găsi-vei Viata-fără-moarte.
Pierduta tinereţe din nou ţi-o va reda,
Divinul timp al rozei şi-al inimii curate!
Traieste-ti clipa dată! Caci clipa-i viata ta!

Grăbite ca şi apa şi repezi ca un vânt
Ce-aleargă prin pustiuri, fug zilele-mi puţine.
Şi totuşi douâ zile indiferente-mi sunt:
Ziua de ieri şi ziua care-o să vină maine.

Nu depăşi prezentul cu gândul! Ştii tu oare
Măcar dac-ai să termini cuvântul început?
Mâini poate deja fi-vom asemeni celor care
De şaptezeci de veacuri în neant au dispărut.

În parfumatul prier, când – beată de iubire -
Tu îmi întinzi paharul, eu uit ziua de maine.
De m-aş gândi atuncea la rai şi mântuire,
N-aş preţui, iubito, mai mult decât un câine.

Se-ntoarce anotimpul suav al tinereţii.
Mi-e dor de vinu-acesta în care înfloresc
Surâsurile toate. Chiar aspru-l preţuiesc.
Nu mă certaţi. E aspru, căci, are gustul vietii.

Nu caut nici minciună nici adevăr viclean.
Dar veşnic s-în cătarea de vin trandafiriu.
Mi-e părul alb, prieteni. Am şaptezeci de ani.
Vreau să mă bucur astăzi. Mâini – poate-i prea târziu.

Culege din viata tot ce-i surâs şi floare.
Serbează orice clipa! la cupa cea mai mare!
Alah nu ţine seama de vicii sau virtuţi.
Nu numără mătănii, nici ochii ce-i săruti.

Priveşte-n jur: durerea cu mii şi mii de feţe.
Cei dragi sunt morţi. Eşti singur cu palida tristeţe.
Ridică însă fruntea! Culege tot ce-atingi!
Trecutul e-un cadavru. Nu este timp să-l plângi.

Cât de sărac e-acela ce nu poate să spună:
“Sunt beat mereu de vinul cel tare al iubirii!”
Cum poate el să simtă în zori uimirea firii
Şi noaptea vraja sfântă a clarului de lună?

Nimic nu mai m-atrage. Dă-mi vin! lar astă seară
Cea mai frumoasă roză din lume-i gura ta.
Dă-mi vin! Să strălucească aprins la fel ca ea!
Căinţa mea să fie ca bucla ta, uşoară…

Noi nu vom şti vreodată ce ne aşteaptă maine.
Tu bucură-te astăzi! Atâta îţi rămâne.
la cupa şi te-aşează sub luna de cleştar,
Căci maine poate luna te va căta-n zadar.

Ce ruşinos e timpul celui gândind amar
Că-n lume afli zilnic în loc de îngeri, râme.
Ci tu în cânt de harfă bea vin dintr-un cleştar,
Căci poate maine cleştarul o piatră-o să-l sfărâme.

Fă-ţi rost de vin şi-o fată cu chip de heruvim,
- dacă heruvi există. De Rai grijă să n-ai,
căci în afara dragei şi-a cupei – ce alt Rai
mai dulce-i, – dacă este ceva ce Rai numim.

Pe drumul spre iubire cădea-vom în curând.
Nepăsător destinul ne va călca-n picioare.
Ridică-te copilă – o, cupă vrăjitoare!
Dă-mi buzele aprinse cât încă nu-s pământ!

Nădejdi nesăbuite mi-au risipit, iubito,
În vânt mulţi ani din viata. Dar timpul ce-mi rămâne
Din plin de-acum trăi-l-voi. Vreau prin intensul maine
S-ajung din urmă viata pe care n-am trăit-o.

Vreau doar o cupă plină, o pâine de jumate
Şi-o carte de poeme. Şi dacă sunt cu tine,
Chiar stând într-o ruină, – mai fericit ca mine
Nici un sultan nu este cu-o sută de palate.

În zori într-o tavernă s-a auzit un glas:
“O, voi nebuni de viata! Voi, tineri veseli! Vinul
Turnaţi-l iar în cupe, ‘nainte ca destinul
Cu lacrime să umple paharu-acestui ceas!”

Nu mai cârti, nu geme – durerea mea! Tăcere!
Îţi voi găsi balsamul ce vindecă şi minte!
Vreau să-mi revăd iubita, cât inima o cere.
Vreau să trăiesc! Căci morţii nu-şi mai aduc aminte.

Nu-ţi răsădi în suflet copacul întristării,
Ci răsfoieşte zilnic a desfătării carte.
Bea vin şi poartă-ţi paşii pe căile-ncântării,
Căci măsurat ţi-e drumul de la surâs la moarte.

Sfârşit e Ramazanul! O, inimi vestejite!
Se-ntoarce bucuria! Vor vinde iar surâsuri
Cei care poartă vinul – neguţători de visuri.
Redaţi-mă vietii, chemări ale iubitei!

În loc s-o faci să cânte cu fiece zvâcnire,
Tu inima ţi-ai pus-o în lanţuri de mâhnire…
lar mintea ta şi chipul ţi le-ai îndoliat.
- Mă tot uimesc într-una: “Ce ignorant ciudat!”

Priveşte! Trandafirul se leagănă în vânt.
Ce pătimaş îi cântă de sus privighetoarea!
Bea! Ca să uiţi că vântul va scutura azi floarea
Şi va lua cu dânsul fermecătorul cânt…

Ce-i înţelept? Să-ţi bucuri cămările fiinţei
Având în mână o cupă. Ce-a fost şi ce-i de faţă
Să nu te mai frământe. Fă-ţi dintr-o clipa-o viata
Şi sufletul sloboade-l din temniţele minţii.

Nimic n-au să te-nveţe savanţii. Dar alintul
Suav al unor gene o să te instruiască
Ce este fericirea. Preschimbă-n vin argintul,
Căci ţărna e grăbită ca sâ te găzduiascâ.

S-au desfăcut în juru-mi, aprinşi iar trandafirii.
Desfă-ţi şi tu simţirea în bucuria firii.
C-un înger blond alături, ia cupa şi-o deşartă,
Căci îngerul cel negru al morţii-aşteaptă-n poartă.

vineri, 20 aprilie 2012

Necunoscuta de la Wildfell Hall

Adio-ti spun!Dar nu si gandurilor vii
Ce sufletu-mi cu dragoste le-nchina tie
In inima-mi vor staruii de-a pururi vii
Prilej vor fi de mangaiere,veselie.


Frumoasa tare esti,cu gratie-nzestrata!
O,draga,pana ochii nu te-au intalnit
Nici nu visasem ca o fata-adevarat
Mult poate-ntrece un farmec doar inchipui.


Si chiar de.ar fi sa nu mai vad vreodat'
Frumoasa fiinta ce mi-a fost atat de draga
Sau galsu sa-ti aud,tot as fi inclinat
Sa le pastrez de-a pururi amintirea-ntreaga.


Si glasu-acela dulce,al carui farmec rar
In pieptul meu gasin rasunet vesnic treaz
Mereu starneste noi simtiri,ce ele doar
Pot sufletul sa mi-l inalte spre extaz.


Si ochii râzători ca razele de soare
Prea scumpi ramas-au amintirii mele
Precum si zambetele mai fermectatoare
Decat cea mai stralucitoare dintre stele


Adio!Insa lasa-ma sa mai nutresc
Speranta ce nu pot in veci s-o las sa moara
Raceala-ngheata,iar dispretul e dracesc
In inima-mi e totusi calda primavara.


Si cine stie decat pronia cereasca
Nu s-o-ndura ca miile-mi de rugi s-asculte
Si viitorul bland trecutul sa-l plateasca
Prin bucurie,pentru chin si lacrimi multe.

marți, 10 aprilie 2012

Reflexii...

     Nu stiu...mi-e greu,din totdeauna mi-a fost greu.Am fost prea tare,prea mult timp,fara rost...poate doar pentru a da impresia ca's fericita,pentru a nu-i mai intrista si pe cei din jurul meu.Joc prost,e adevarat,dar din jocul asta imi iau veninul si puterea pentru a scrie.O putere mult mai apasatoare decat cred,ce atarna stupid pe umerii mei.Ce nu-ntelegi?!Nu mai pot sa tin in mine tot orgoliul asta.Pur si simplu refuz sa mai pot!!!E o greutate mult prea mare,trupul mi se sfarseste sub o asa povara...Tristetea imi curge in vene,sunt facuta din emotii,din cantece,din versuri,din cuvinte...
      Cat de usor e sa traiesti vag,dar cat de greu e sa dai vietii un sens!Concepte prea eliptice,prea nebune,prea prostesti.Noaptea curge incet peste lumina,iar ochii mei sclipesc,emotia din ei eclipseaza pana si licaritul stelelor ce-mi poarta sentimentele.Singuratate,dulcea mea povara,esti ceva ce ma macina,ce ma distruge cu fiecare impuls greu de suportat.Nu-mi mai resuscita inima,caci sufletul din ea e mort;atac de viata,panica,durere,deznadejde.Imi pierd increderea in oameni;e un teatru trist,actorii improvizand la nesfarsit un rol prost,fara spectatori in sala,fara maini ce dirijeaza marionete.E un haos de circ,spectacol ce si-a pierdut luminile difuze ce-l intregeau.Disputa,valva si toate degeaba...fara sens,fara rost sau spontaneitate.
       Sunt ca o papusa de portelan,care,odata atinsa,se sparge in mii de bucati colorate.N-are sens,chiar nu are!De ce traim?Cu ce sens?Ce rol incoerent mai jucam oare?
       -Raspunde-mi,dulcea mea nebunie.Raspunde-mi,caci am impresia ca vorbesc singura.Spune-mi de ce prindem contur,ca mai apoi sa ramanem doar niste anonimi in decorul unde,candva,am primit sute de aplauze.Cred ca ma pierd in etern,ori cred ca scriu degeaba.
        Vorbesc cu mine,iar asta schimba glasuri.Cuvinte si vorbe.Nu le-ar putea intelege.Viata total anapoda.Viata nedorita,jucata prost.
         -Nici cu tine nu pot vorbi?De ce nu-mi raspunzi?De ce ma lasi sa scriu pentru mine sau pentru sufletul meu?De ce?De ce numai simt acelasi fior cand ma gandesc la el,ci doar o alta intepatura si mai adanca in inima ce n-are sens,e doar o geseala.
          Gresim,nu intotdeauna castigam la loteria vietii.Pret imens,etichetat,pus sub amalgamul diferit al sufletului.Diferit...ah,cate se ascund in spatele acestui cuvant.Nebunie rara,pretioasa...Sensibil,foarte sensibil devi atunci cand orgoliul numai castiga la jocul tau de carti;optimismul a renuntat demult sa mai joace.Esti o victima ce nu paote accepta ceea ce se petrece cu ea.Indiferenta si raceala...Sloi de gheata in fata alegerilor.
          -Uita-l,treci peste asta.Hai,stiu ca esti mai puternica de atat.Nu te mai reintoarce la el,lasa totul in urma.Te rog,nu te mai agata de o amintire dureroasa din trecut,detaseaza-te,altfel prezentul e doar o pierdere de timp,o alta rana pe cord deschis,

vineri, 23 martie 2012

Altele si altele...

Cuvintele ating suflete...


''Tu spui ca iubesti ploaia,dar iti deschizi umbrela atunci cand ploua.
Tu spui ca iubesti soarele,dar iti pui ochelarii de soare sau cauti umbra atunci cand soarele straluceste.
Tu spui ca iubesti vantul,dar iti inchizi geamul de fiecare data cand bate vantul.''
    Si totusi tu nu intelegi ce valoare au cuvintele.
    Daca am putea spune ca artificiile sunt facute din cuvinte,as vrea sa vad cum pe cer straluceste dulcea-mi gandire fara sa rostesc nici macar o soapta din fantezia mea.Foarfeci ale glasului,uneori pot taia inegal,pot strica o brocarta sau o pot transforma intr-o minunata haina a cugetului.Calatorim in timp,iar sunetele ne inalta sau ne doboara.Cuvintele au cel mai important rol,un rol de masca tarzie,ajunsa prea incet in glasul nostru sau dimpotriva un mijloc de exprimare insuficient si incapabil sa ne transpuna ideile nascute din dorinta de a iubi.Iubim sa observam soarele cum picura peste cer sunete colorate doar cu o pana a vocii.Si cele mai minunate si mai apreciate picturi sunt insotite de fraze sau propozitii reprezentative.
    Afirmatiile pot fi scrise,iar acestea scot in evidenta adevarata fata a sentimentelor,pe cand cele rostite pot minti.Artisti,critici sau romancieri...fiecare minte sau a mintit.Tot ce gandim transpunem in scris,aici putem fi liberi,putem sa ne exprimam fara retinere,fara sa ne gandim de doua ori inainte.Arta,adevarata arta a scrisului,nu consta doar in frumusetea operei,ci si in continuitatea cu care este scrisa,si in sufletul si candoarea din varful condeiului.Scriem cuvinte,rostim cuvinte,suntem facuti din cuvinte.Iubim in cuvinte,traim printre cuvinte...si ce rol important au toate acestea in viata noastra!Suntem un dictionar din care criticii isi iau afirmatiile,noi suntem singurii ce putem crea in alti alte si alte cuvinte.Ne completam avid si fad.Ne intregim prin vorbe,prin soapte si prin raspunsuri.Intrebarile gratioase,intrebari mascate de inteligenta si de capacitate mintala,sunt deseori acoperite de raspunsuri ciudate,pline de taina si de har.Raspunsurile,intrebari neinterogative,cer deseori completari,prin natura fiintei lor.Intrebarile si raspunsurile,da,sunt niste fiinte.Cum am putea oare sa ne exprimam fara ele,cum am comunica si cum am cerne sentimente peste oameni,cum le-am putea transmite si cum le-am putea da glas celorlalti?Cum oare?Graiul,muzica neincetata,divinul din umbra noastra,glas trist,neacompaniat de nicio famfara,este neputincios a transmite tot ce gandim.Apelam la o pana a trecutului ca sa ne putem scrie temerile,apelam la oameni ca sa ne distanteze de ele.
     Sacrul sanctuar,neaferat si neimportant,poarta in el lumina noptii,o lumina prea de prisos.Nu stiu ce ma impiedica sa rostesc un nou cuvant,cu un nou sens,cu un nou inteles.Tot timpul ma intorc in trecut,ii revad ecoul de prefata,iar glasul sau imi rasuna frenetic in urechi,ca un suspin apasator.Nu pot,pur si simplu nu pot,sa rostesc tot ce lumea n-ar putea intelege.Port in mine o colectie nesfarsita de aur al vietii,insa neexploatat corespunzator,n-are sens,n-are pret,n-are caracter.Nu are.Nu pot sa exprim tot ce gandesc,poate de teama,ori poate din regret.Ma contopesc cu sunetele,le inspir in mine,le tin ascunse undeva unde nici mintea umana nu poate gandi.Sunt ascunse,prea ascunse poate,insa insusite din lume.Uneori,nici glasul sufletului nu aproba asa cum ti-ai dori tu sa auzi.Nici pe tine nu te poti minti singur,dar nici pe altii.O masca peste ochi,insa nu si o masca peste suflet.
    Prin cuvinte iubim,prin vorbe ne afirmam.Suntem un portativ de sunete,uneori prea inalte,alteori prea inocente.Sunete,ecouri,scris stangaci,si toate pentru a ne alina gandurile.Ganduri rele,ganduri prea triste,insa deseori eclipsate de un zambet fals.Ironia din noi,ironia din gandirea noastra se exprima in cuvinte.Agresive si intense,soaptele prind inteles.Nu ma poti compara cu un cuvant,eu insami sunt un nou sens,neinseamnat in dictionar.Cred ca fiintele au alt sens,alt concept si alta destinatie.Calatorim prin carti,iar gravul traseu nu se termina decat la noi.Suntem o gara artistica,transpunem simturi,creem fapte diverse.Diverse,diferite,fragide...ah,si toate au alt mesager.Scrisori,telegrame si cuvinte rostite printre lacrimi ce nu pot fi reproduse decat prin arta.Arta sta in noi,noi suntem altfel,suntem ''noi'',nu ne poate compara nimeni.Soaptele,vorbele ce pornesc din noi,ne definesc,ne dau contur,ne redeseneaza intr-o alta panza,ne diferentiaza de o lume prea anosta,de un rasunet prea trist,ne dau valoare.Suntem valorosi,nepretuiti chiar,neinsemnati,dar totusi avem in noi un feeric iz ce ne scoate din anonimat.Celebri anonimi,celebri nebuni ai dragostei,caci dragostea ne defineste.
     In noapte,fiecare glas al nostru rasuna ca un ecou framantat.Dorinte,cereri si fonetica..Nimic nu are sens mai intens decat noi,poate pentru ca originalitatea cu care ne transpunem umbra prin lume ne defineste.Prin glas,alegem culori care ne picteaza fiinta.Am ales negrul si rozul si a iesit o culoare originala pe care multi n-o inteleg din tot ce spun.Poate m-am nascut prea tarziu,insa nimeni nu face alegerea asta.Nu avem dreptul.Suntem atat si atat de diferiti incat as putea crede ca sunt din alte timpuri.Putini inteleg,insa multi vad.Viata-cuvinte-iubire:viata ia sens prin cuvinte,iar prin cuvinte se naste iubirea.Vorbe pentru sentimente.Si totusi las criticii sa interpreteze un sens vag.