Sângele nebuniei mele

Sensibilitatea nu stă în caracter,ci în fineţea acestuia.

Între rock şi hip-hop prefer muzica vieţii mele :X

 De ce visele sunt la capătul celui mai lung drum?Şi totuşi atât de aproape...Sunt la cea mai mare distanţă,la cel mai indepărtat timp,la cel mai greu traseu...Aşa-s visele,şi când îndeplinim tot ce ne-am propus nu mai simţim...acea plăcere.

Biet actor,

Biet artist.

Rolurile mor.

Viaţa e un teatru trist!

Ahh,viata

Trebuie sa recunosc: de data aceasta am pierdut, insa ma voi ridica. Nu stiu cum, dar cu siguranta ma voi ridica si atunci va trebui sa te feresti din calea mea caci voi fi implacabila.

In noapte...

Pasesc prin norii amintirilor poluati cu parfumul tau, suspinele groase imi lumineaza drumul lung dintre noi, iar ecourile subtile deviaza pe ascuns...Escaladez un cosmar dulce-amarui, cu pasi acoperiti de noroiul terapeutic din buzele tale...in zarea mea se intrevad gandurile unui muritor ce se incapataneaza sa nu moara...Imbibata cu poluarea unei zile cu tine, calc secundele ce se ascund de privirile hipnotizante ale ochilor tai, o sa pasesc cat o sa mai ma tina norii ....destul de sus sa nu te uit,... destul de jos sa nu te vad...

Uneori suntem prinsi in constrangeri si obligati sa facem multe lucruri ....lucruri , fapte pe care nu le dorim ... D-zeu m-a aruncat intr-un context greu de inteles si descifrat ...ma incearca din nou ...si din nou.Oare cate incercari mai am de trecut ?... greu de spus , dat fiind faptul ca eu insami nu stiu daca le-am trecut pe toate pana acum ...Oare cate usi voi mai deschide , si cate mi-i se vor inchide in fata ?Visele si sperantele in ceva mai bun de la viata imi dau puterea sa merg inainte cu capul sus , umerii drepti ...pasi grabiti ...e pierdut mult timp , n-as vrea sa mai irosesc nici un minut degeaba !

Adevar prea aspru

Cuvintele atrag mahniri,sufletul se opreste in loc,iar noua nu ne ramane doar sa acceptam.Vorbele ne poarta spre necunoscut,dar cand acestea devin iluzii oare ce mai vor insinua?Imi iubesc trecutul mai mult ca prezentul,dar paradoxal il dispretuiesc pentru toate ranile care mi le-a lasat.Ador viitorul,iar visele mele parca nu contenesc sa se opreasca din a visa.Speram la ce inca suntem incapabili sa reproducem,iubim ceea ce nu putem face.Viitorul e nesigur,un mers stramb pe un drum drept.Nu ma pot gandi la ce voi regreta,dar visurile mele nu se limiteaza.Suferintele din trecut se intetesc,isi pun amprenta pe viitor,cicatrizand prezentul.Lacrimile ce s-au scurs pe obraji raman intinate pe veci in fiecare por al pielii noastre.Ochii stralucitori s-au transformat in tristete.Nu mai eclipsam nimic din jurul nostru,iar esecul ne schimba.Ne face imposibili in a mai gandi la castig.Cand in jur iti stau copacii strajeri,iar tu nu le poti ajunge la coroana,singurul lucru pe care-l mai poti face e sa-ti tarasti genunchii in umbra lor.E greu pentru suflet,dar fiecare demoralizare atrage dupa sine si consecintele ei.Cauzele sunt nedeterminate,iar trupul se rasfrange doar asupra rautatii.Rautatea e o masca pe care nu multi ne-o asumam.Vremurile aduc cu ele schimbari,iar masca pe care o purtam peste tristetea din suflet este acest scut care ne fereste de o posibila lovitura decisiva,ceea ce ar putea distruge in integime.Se spune,cand o inima are rani,e frumoasa,dar cand nici bandajele nenumarate nu-i mai pot vindeca urmele,avem impresia ca ne prabusim.Cat de rau poate fi!Ar fi mai usor sa scapam de toate nedreptatile,decat sa luptam contra lor cu armele invizibile.Desi asta este adevarul,omului i s-a mia dat o cale,aceea de a duce cu el mahnirea din inima,de a triumfa lovit de greutati cu totul apasatoare.Nu putem accepta prezentul decat daca devine trecut.Privind in urma cu regret,constientizam greseala facuta,dar timpul incomensurabil nu se poate da inapoi.Ne e greu,dar totusi nu avem capacitatea de a uita.O dorinta o naste pe cealalta,iar cum atingerea perfectionismului e imposibila,cu mari eforturi ne mai putem potoli setea de visare.Nimeni si nimic nu poate simti gustul amar al tradarii,dar mai presus de toate,al inferioritatii.Nu suntem perfecti,dar nici imperfecti.Ne balansam intre doua lumi antitetice;una contrazice pe cealalta,iar gandul nu mai stie intre cine sa oscileze.Suntem pusi de suflet sa alegem,desi capul dezminte tot ce inima dicteaza,adeseori gresim.Vorbele ne sunt,pe moment,singura arma cu care putem apara durerea,singura ce poate ascunde aceasta parte a vietii.Cine a suferit nu e frumos,dar cand suferinta loveste interiorul cu indiferenta,fiecare cuvant nu-si mai are rostul.
    Urasc sa accept superioritatea,iar faptul ca gandesc mai mult decat ar trebui deranjeaza,insa reflecta adevarata situatie.Scriu prea mult,poate sunt prea directa,insa sufletul meu are atatea lucruri de zis incat nu mi-ar ajunge pagini intregi.
      E ingrozitor ca am ajuns sa adoram aparentele,dar sa ne uitam dincolo de acea masca ne este imposibil.Poate e teama de dezamagire sau un principiu stabilit,insa caracterul unei persoane consta in mult mai mult.Deja gandesc prea mult si incep sa enervez,dar refuz sa fiu altfel pentru ca devin comuna.Toate ma dor si ma vor durea incontinuare,dar cineva trebuie sa le auda(citeasca).


                                                    De ce toate gandurile despre altii sunt in detrimentul nostru?

Masca durerii...

Am scos mastile si m-am aratat lumii si dragostei mele asa cum sunt eu, cu adevarat. Cu timiditatile mele, cu slabiciunile mele. Cu frumusetile pe care le port in mine si cu adevarurile in care cred nesimtit. Cu vinile asumate din trecut si cu iertarile mele bolnave pe care le duc cu mine. Cu sperantele la care nu vreau sa renunt. Nu sunt pe plac tuturor. Dar sunt libera. Nu mai joc niciun rol. Si daca intoarcerea la inocenta ma va condamna la tristete, atunci accept sa fiu vesnic trista

 Cand ceilalti isi fac planuri pentru inceputul de an, eu ma intreb cum si daca il voi incheia pe cel de acum. Pe cand altii deapana amintiri din viitor, eu ma lupt sa inchei, onest si precis, fara zecimale, socotelile trecutului. Fiindca nu mai vreau sa iau nimic de la capat. N-am pofta sa-ting iar cu sufletul in blidul cu sperante fara rost.

 Dar pe mine m-au istovit atatea inceputuri. Sunt satula sa o iau, iar si iar, de la capat. Am ostenit cazand si ridicandu-ma, inca si inca o data, in numele rolului meu blestemat de femeie puternica. Nu mai vreau sa pretind ca practic cu drag genoflexiunile conturului tonic, cand, de fapt, la fiece pas, sunt pe punctul sa cad in genunchi si sa urlu. 

  Pentru ca da, am tanjit mereu dupa ultima iubire. Si nici nu cred acum, la ceas de adevar, ca am cerut vreodata prea mult de la viata. Eu am nevoie de atat de putin ca sa fiu fericita... De un singur barbat, dintre toti barbatii ispititori ai lumii. Ce usor, ce simplu, ce placut ar fi sa vreau mai multi! Dar mie mi-e de-ajuns unul singur, care sa ma tina in brate si-n suflet. Un om care sa stie sa fie numai si numai al meu. Un barbat care sa-mi faca loc langa el nu doar in asternut, ci si-n eternitate."

 Si, totusi, daca as putea schimba ceva din trecut - desi stiu prea bine ca nu pot -, as racai din biografia mea amorurile otravite, pe cele amare, pe cele inventate, pe cele tradate. Daca as putea sa-mi iau sufletul inapoi, n-as mai iubi caraghiosii, lasii, depravatii, ratatii pe care i-am adorat, lasandu-i sa-mi pateze destinul cu nedragostea lor.

Incerc sa-mi pun masca rautatii peste durerea din suflet.E grea,rece peste toata asprimea gandurilor mele. Imi ingreuneaza mai rau sentimentele si le raneste.Unii nu inteleg de ce in viata purtam masti...Ca sa ne aparam,sa dam o alta impresie falsa,din orgoliu.Am orgoliu si nu mi-e greu sa recunosc,rautatea ascunde durere,viata ascunde rareori placere,de cele mai multe ori doar lacrimi inmuiate in zambete.Cand altii te judeca trebuie sa taci.Poate sunt perfectionista,dar nu pot accepta faptul ca altii sunt mai buni ca mine.Nu imi pot controla furia si mânia,desi nu ma caracterizeaza.Ma mint si ma insel singura.Si toate pentru ce?Nimic nu se alina,raman doar rani deschise si un suflet in genunchi,tarandu-si corpul greu peste viata.Si se repeta,cum clipa impune.Greutate,durere,lacrimi...si un suflet coplesit.Cuvintele mele,desi nu vorbesc despre iubire,nu sunt indiferente.Nu sunt rele,sunt doar sincere.Cei care vor sa inteleaga vor intelege,ceilalti nu,vor ramane doar reci si nepasatori.Prin ceilalti ma refer doar la o persoana,care probabil nu citeste,ceea ce imi si doresc.

Focul...

Cuvintele necugetate, jignitoare rostite, în ciuda aparenţelor, se înfig în suflete, însîngerîndu-le pentru multă vreme, iar mintea nu mai pridideşte de-a mîngîia, de-a justifica...


Vremile vin;vremile se duc :lumea merge înainte,iară omul,când cu lumea,când împotriva ei.


Nenorocirile se îngrămădesc asupra omului.Una naşte pe cealaltă;sau că ele sunt surori de cruce.Destul că le aflăm totdeauna ca umbra si lumina,una lângă alta.


Inima îi era grea,dar nu afla un singur gând mântuitor,un singur chip de scăpare;în lume nu afla nimic de unde ar fi putut prinde speranţă.

Cand totul se stinge,raman amintiri

Eram la început: de drum, de viaţa, de relaţie. Si îmi doream alături un băiat alături de care sa vibrez, sa-mi trăiesc si sa-mi exprim pasiunea, energia si iubirea. Vroiam sa ies la suprafaţa din interiorul meu printr-o înlănţuire de gatul unui baiat. Nu aveam decat o descriere in subconştient a celui ce avea sa-mi fie iubit. Eram hotarata, dificila, paream inabordabila si rece. Si am intalnit baiatul care conform portretului schitat de subconstientul meu, parea sa fie intruchiparea cea mai reusita. Ne-am lipit unul de altul ca timbrul de scrisoare. Paream facuti unul pentru celalalt, parca uniti de hazard intr-o discoteca, in mijlocul tumultului si al freneziei pasilor de dans latino. Destinul meu parea ca luase forma acestui baiat atletic, bland, calm, sigur pe el si cuceritor.

Sub aparenta masca a intamplarii a survenit si o a doua intalnire, neasteptata, nearanjata. S-a produs acel “click” si de atunci a inceput sa se desfasoare sub pasii existentei noastre lungul covor rosu al iubirii, presarat cu petale de trandafiri, lacramioare, flori de nu-ma-uita.....Eram invaluiti in acea misterioasa si sclipitoare ceata care ne ia mintile, ne duce departe pe taramuri stiute doar de noi; fuzionasem intr-un intreg care parea complet si fara cusur. Era iubire, ce sa mai. Atat cat reuseam noi sa definim acest concept de la nivelul dezvoltarii personale de atunci.

Ne simteam iubiti si impliniti prin iubire. Atat cat intelegeam noi implinirea la acel moment. Si acel “moment” a tinut cam sase ani! S-au consumat atatea trairi, s-au descatusat atatea dorinte si pasiuni, s-au spus atatea cuvinte si s-au rostitt atatea soapte. S-au uscat pe obraji atatea lacrimi si....s-au invatat atatea lectii. Am invatat ce era iubirea. Definita prin prisma relatiei barbat-femeie (frumoasa, magnifica, dar incompleta ca si esenta si profunzime – privita azi retrospectiv si mai matur).

Treceam prin timp in pasi de dans, mana in mana, cu ochii plini de scantei, cu buzele si trupurile incinse de focul aprig al dorintei. Scopul existentei acestui Pamant era acela de a sustine pasii nostrii, de a fi martorul tacut si ingaduitor al inlantuirii noastre scrisa parca in stele.

Au trecut ani. Suntem inca tineri dar nu si iubirea noastra. Noi ne-am schimbat si iubirea la fel. Am descoperit pe parcurs adevaruri pe care nu ti le poate spune nimeni fara a fi etichetat drept rau-voitor. Am decoperit ca nimeni nu te poate face fericit, decat tu insuti. Am devenit constienta de propria mea constiinta, de mine insami, de nemarginirea si profunzimea lumii mele interioare, am inceput sa ma respect, sa ma iubesc, sa ma descopar, sa ma apreciez, sa nu ma mai judec pe mine si pe cei din jur. Si toate astea dupa ce, pierduta in ceata obscura si imbibata intens de parfumul stupefiant al iubirii patimase, considerasem ca ar reveni in sarcina celui care ma iubea. Rupsesem legatura cu mine insami, cea adevarata, devenisem cea pe care si-o dorea iubitul meu. Uitasem de mine, cu ochii fix atintiti in ochii lui, hipnotizata, dominata, manipulata, supusa, criticata, sufocata, nerostita, si in final,...nefericita.

Asa arata iubirea noastra acum. Schimbata, da. Maturizata, da. Transformata, da. Reinventata, da.

Acum isi da ultima suflare. Am consumat se pare tot ce se putea consuma intre noi. S-au descarcat toate tensiunile. S-au spus toate cuvintele. Bune si rele. S-au invatat lectii de viata. Ne-am maturizat. Dar din pacate, ne-am indepartat. Asa cum la inceput acel « ceva » ne-a apropiat si ne-a impins unul catre celalalt, asa acum, ne indepartam cu pasi siguri, unul departe de celalalt. S-a implinit destinul iubirii noastre in timpul acestei vieti. O stea cazatoare, care a uimit si incantat privirile, dar care mai apoi. traversand cerul instelat, s-a indreptat spre Pamant, in cadere libera.

Iubirea noastra a avut un termen de garantie, iar acesta a expirat. Cuvintele au disparut, vraja s-a desfacut, ceata s-a ridicat. A venit vremea refluxului, cand fiecare isi retrage constient catre sine fortele, gandurile, atitudinile, reflectiile. Au venit alte vremuri.

Dar continui in amagire: ma amagesc ca si el parcurge acelasi traseu de reflux catre sine. Aceasta amagire a mea merge totusi mana in mana cu revelatia sinelui, cu o evolutie resimtita prin toti porii. Pe cand el inca se amagestestatus quo, ca noi ar trebui sa ramanem neschimbati in urma evenimentelor, ca schimbarile nu-si au rolul lor, desconsiderand cu vehementa conceptul de evolutie, apreciind in schimb stagnarea, conservarea starii actuale, indiferent de calitatea acesteia. Iubirea noastra si-a indeplinit cred eu rolul suprem: acela de evolutie: a mea si a lui. Atata cat s-a putut din partea fiecaruia.

Cred ca aceasta iubire m-a facut mai buna. Am fost intr-un fel purificata, trecand prin flacarile iubirii mai intai si apoi prin cele ale iadului. Dar voi iubi mereu.