Când copilăria vorbeşte,trebuie s-o asculţi!

                                     

Când copilăria vorbeşte,trebuie s-o asculţi!

     Timpul nu aşteaptă pe nimeni.Timpul doar curge ca un bisturiu peste ochii noştri.Amprente,cicatrici si răni...si toate imbibate in suflet.Suntem pe deplin responsabili de ceea ce am devenit,de efervescenţa ochilor noştri.Fiecare dintre noi a avut de ales la un moment dat ceea ce va ajunge:adolescenţi sau copii veşnici,să intram pe o uşă deschisă insistent sau să ignorăm şi să privim in lumea noastra.O alegere grea când viitorul te îndeamnă să-i cunoşti glasurile.Poarta viitorului...cea mai mare durere prin care poţi trece pentru a fi adult.Clepsidra se-ntoarce,îşi rostogoleşte nisipul nebun prin inelul vieţii.Fiecare fir de nisip,fiecare clipă(adesea rea,orgolioasă)se pierde in abisul unei lumi iraţionale.
     Puritatea şi inocenţa,scânteile din ochii lor mă cuceresc.Si da,sunt ochii lor,nu ai noştri.Acei ochi dulci,frenetici te cuprind de talie şi te poarta in lumea lor.Ochii sunt oglinda sufletului,însă nu au ce să le oglindească lor.De ce copil?Copil hain,fără scop in lume,trist glas al chitarelor,biet artist,unde te-ai dus?M-ai părăsit fără resemnare,măcar întoarce-te o clipă să-ţi mai simt iar gustul sărutului din zori.Mi-e dor de...tine,dulce copilarie.
     Pe scenă rolurile mor...viaţa e un teatru trist.Dacă am iubit ceva la viaţa asta,a fost modul in care trage sforile şi mă lasă deseori să cad in genunchi,pentru ca mai apoi să mă ridice fără urme de lacrimi,pe o alta scenă a comediei..Sunt marioneta universului meu,sunt unicul anticorp dintr-un corp infectat de...adolescenţă.Încă mai pastrez acel ceva,iar arlechinul din mine se lasă manevrat de o mână a destinului.Aş fi un copil trist...dar e un pleonasm.Sunt o adolescentă nebună,dar care încă mai iubeşte cu acel foc pueril,viaţa.Totul tipic unui copil. Viaţă,copilărie,maturizare...termeni străini,fara pic de logică şi sens intre ei.Fiecare are întelesul său imaginabil:viaţa-o frunza căzuta afonetic,copilăria-cântec stins de la inceput,maturizarea-durerea infiptă în ultima speranţă a sufletului meu.Viaţa n-are fir narativ,copilăria se întrerupe brusc,ca mai apoi să ne intrebăm de ce ne-am dorit să fim mai mari.Fiecare fetiţa visa în trecut să devină domnişoară,să-şi poarte feminim poşeta pe umăr,iar fiecare viitor erou să poata conduce lumea.
     Te poţi numi inocent când încp n-ai învăţat să scrii,in prealabil să gândeşti.Prefer să vorbesc despre copilăria voastra decât despre a mea.V-aş plictisi,v-aş întrista si v-aş agrama.Nu,nu vreau să vorbesc precum un gramofon stricat,mecanic.Voi încă sunteţi mici,simpli şi nestemaţi,eu însă mi-am trăit sau nu copilăria(doar eu ştiu raspunsul).Visele vi se citesc pe buze,mie visele mi s-au indeplinit,îmbrăţişarea mamei
încă e imprimata in piele,îmbrăţişarea mea s-a stins,iar parul vă cade in bucle arămii peste umeri.Să revenim la subiect...Viaţa e un teatru(nu,viaţa nu e ca un teatru).Actori intr-un decor, balerine,artişti,diamante căzute in mainile unor buni şlefuitori,dansatori...copilăria e un demo.
       Devi adult...adolescent dacă voi vreti.Şi ce vei face?Vei uita până şi să respiri,să simţi aerul sihastru învăluindu-ţi puritatea.Voi mai meritaţi o şansă,şansa pe care noi n-am avut-o,deşi se pare că nu va fi aşa.E greu să mă pronunţ despre viitorul vostru,nu pot intui ce se va întampla.Acesta e farmecul:sp simţi prezentul,să nu-ţi ştii trecutul care te-ar afecta,iar viitorul nici să nu existe.Fericirea înseamnă neştiinţă,dar voi nici nu ştiţi ce e fericirea.Termen străin,aflat abia după prima suferinţa.Dacă ai cazut şi te-ai ridicat numai eşti copil,ci doar un ecou a ceea ce a-i fost.
       Vorbe,temeri,clipe...amintiri căzute in lupta cu timpul.Definim tot ce este in jurul nostru,dar nu încercăm să privim prin ochii lor.Viaţa are alt sens,alt înţeles,alt aspect....şi toate mai simple,paradoxal complexe.Ei sunt egali,iar sinceritatea lor cugetă.Nu le e teamă să răspundă adevarat unei întrebări,sunt atât de naturali,au acea nebunie inocentă şi prostească.Au vise,au speranţe care se pot indeplini. Ca să înţelegi un copil nu trebuie să întrebi pe cineva anume,ci doar o mamă,fiind singura care poate înţelege,prin iubire,ceea ce pruncul ei cladeşte sub soare.Nu întreba o femeie,căci n-ar şti să-ţi răspundă,nu cunoaşte termenii ''inocenţă'' şi ''puritate'' decât din dicţionar.
       Copiii sunt comedianţii fără durere,nu au maştile triste tatuate in piele,nu au bandaje peste suflet.Au doar nişte ochi împăienjeniţi de soare,o inimă pură,profilata pe pamant şi o fanfară ce le indruma paşii.Ei nu se străduiesc să trăiască,nu înţeleg rostul vieţii.Pentru ei e doar un joc fară sfârşit,e doar un început,neştiind că nu vor avea un sfârşit cu happy-end(ca in poveşti).Viaţa,în sine,nu o cunosc,nu ştiu ce este,dar motto-ul său le răsună zi de zi in urechi.Ochii lor cutreieră lumea,simt parfumul fiecărui suspin apăsător,gustă necontenit din fericire.Ei nu cad,nu se ridică,poate doar la propriu.Nu am nevoie de metafore,epitete sau alte prostii de genul acesta ca să-i descriu.Poate doar gândurile să mă ajute,gândurile mele simple,înţelese chiar şi de ei.Nu se complică,nu cer perfecţiune,nu vor stilistică...ci doar adevar.Aici abia dacă prind rădăcini cuvintele,dacă prind înţeles şi mesaj,dar e imposibil.Voi,adulţii,niciodată nu veţi întelege ce e in mintea unui copil,dar încercaţi să vă aduceţi aminte.E greu,probabil imposibil dacă nu aveţi o memorie aşa bună,dar(fiindcă există şi un ''dar'')pentru ei lumea e altfel.Viaţa sau societatea e frumoasa,doar frumoasa poate defini ceea ce ei vad.Îmi e tare greu să-i descriu pe ei,aşa cum îi văd eu.Cel mai simplu le e lor să se transpună şi să vă transmită ceva.
        Timpul trece,iar fiecare rând e scris cu durere,cu dor si cu amintiri.Ah,durerea asta mă urmăreşte la tot pasul.E nemiloasă,însă lor nu le face niciun rău.Ceasul îsi schimbă minutele,orele,iar eu sunt tot aici,scriind nebun despre voi.Sunt un mesager al vostru,încerc să vă dau aripi in ochii adulţilor.Un lucru e sigur,copilăria nu moare in nimeni.Crezi că ţie iţi e greu să ieşi acum şi să te joci în zapada de afară?Nu?!Măcar încearcă fără reţinere.

Nadia Comaneci

Dragă Nadia Comăneci,

     Prezentul a încetat să mai livreze caractere inspiraţionale,dive,eroine, oameni de calitate.Toţi alergăm după cantitate si de cele mai multe ori nu mai privim lucrurile in adevarata lor esenţă,uităm să mai medităm asupra frumosului,iar de fiecare dată ne prefacem într-un mod dezolant că nu am vazut nimic.Oare câţi oameni mai au timp pentru viaţă,adevarata ei valoare si artă?Îţi spun aceste lucruri fiindcă tu eşti reprezentanta perfecţionismului, singura care poate schimba perspectiva omului,singura care poate filtra calitatatea prin viziunea sa.Creem in jurul nostru un scut pentru artă, dar uităm să mai privim in sufletul nostru,iar viaţa noastră ia o intorsătură bizară,o contorsionare asupra felului in care distingem comicul de tragic.În jurul nostru,o lupta rece si nefastă se desfăşăoară,adevaraţii oameni ducând scopurile până la uitare.
     In trecut,sportul era piedestalul oamenilor cladiţi din talent,muncă si ambiţie.Astăzi a ramas doar falsitatea si prostul-gust,a ramas o ruină din ceea ce a fost candva:un act de curaj,de speranţă,de talent.Putem afirma că sportul,mai ales gimnastica,este precum literatura.De ce spun literatura?Fiindcă este singura care deschide porţi spre faimă,succes,dar şi spre eşec.Eşecul de multe ori este doar un sentiment de respingere faţă de situaţii,faţă de tine.Astfel eşecul putem spune că este cel care a stagnat impulsul viitorilor sportivi.Am putea să ne limitam doar la gimnastică,la frumuseţea şi splendoarea ei,la tine,cea care a revoluţionat lumea sportului intr-o perioadă de glorie,dar de ce doar atât?Numele tău inseamnă speranţă,chiar tu ai fost speranţa sportului românesc in perioada ante-democratică,tu eşti singura reprezentantă care ar putea schimba viziunea românilor faţa de sport.Spun sport pentru că nu trebuie să te limitezi doar la unul, ci să incerci să devi din ce in ce mai bun,căci acesta inseamnă să reuseşti,să crezi in forţele proprii si să ai incredere in tine.
    Uitată intr-o lume nefastă,gimnastica n-a mai livrat eroine,a incetat sa mai vehiculeze cuvinte necesare ale conceptelor,nu a mai impulsionat oamenilor instrumente pentru cunoştiinţa clară a universului.Oamenii,cu calitatea lor valorică,au refuzat să acţioneze faţă de prezent.Au preferat să lase soarta să decidă pentru ceea ce vor deveni ei,chiar dacă eu sunt un element al viitorului,un destin,am nevoie de acele persoane care să mă motiveze să continui.Oare eu,tu sau alţii care vor dori să se afirme,vor putea fi impulsionaţi de mentori?Credem in modele,modele ieftine si false ce ne sunt prezentate zi de zi in mass-media,dar oare acesta e destin,un viitor neclar,un concept ascuns care nu exprimă nimic?In sport e nevoie de curaj,dar si de motivare.La vremea respectivă existau oameni de calitate,oameni care te puteau face să crezii că tu esti viitorul.Acum ce se intamplă,când noi prindem o aversiune,o antipatie profundă faţă de sistem şi chiar faţă de noi inşine?Refuz să cred că noi suntem alibiul perfect pentru reusită,câstig când defapt noi suntem un avatar,o oglinda a eşecului? Zi de zi simţim gustul amar al greşelilor,al constrângerilor...Probabil dacă acum ai intreba pe cineva de Jocurile Olimpice ar şti să-ţi raspundă?Nu cred,fiindcă majoritatea(nu spun toţi pentru că provizoriu mai există si oameni de elită) au o imagine incetoşată faţă de sport.Majoritatea cred că este doar fotbal,hochei si in cel mai bun caz tenis.Crezi că au auzit prea mulţi de polo,patinaj artistic,fotbal feminin si multe altele?Chiar si eu,pentru a putea inţelege Jocurile Olimpice am nevoie de promovarea acestora.Cum pot să cunost ceva,copil fiind,dacă nu mi se prezinta,dacă nu mi se explica si dacă nu mă face să inţeleg?Deşi,când tu caştigai trofeele de aur la Montreal si Moscova eu nici nu eram născută,familia mea a încercat să mă cultive din toate punctele de vedere cu informaţii.
    Mulţi spun că nimeni nu e perfect,dar i-aş putea contrazice cu un model reprezentativ.Probabil m-ar intreba ''Cum,Nadia Comăneci chiar e perfectă?!'',iar eu le-aş răspunde că ''Da,chiar e perfectă fiindcă practica te duce la perfecţiune,la reuşistă,succes si faimă'.S-ar indoii, nu mă vor contrazice,fiindcă ştiu că tu eşti perfectă,dar vor trai in continuare cu acest sentiment datorat promovării.Mai marunt poate,dar mai dureros e inconştienţa...iubim idoli,dar nu iubim valori,adorăm slăbiciunea si ne e greu să privim reuşita...am ajuns să fim singurele noastre valori.Ne supraestimăm,dar uitam să mai complimentam şi pe alţii care ar merita pe deplin.Prefer să cred realitatea,sa văd intr-o obscuritate dexteră ultima raza de lumină,de speranţa,decât să trăiesc intr-un balon de plastic,să mă mint singura.
   Acum dupa atâţia ani,multe s-au schimbat,inclusiv in lumea sportului,dar mai mult decât asta s-a schimbat şi mentalitatea oamenilor.E mai uşor să cucerim lumea cu arme vizibile,decat să învingem pasiunile nevăzute.Accept să cred că se mai poate face ceva,decât să uit şi să privesc cum totul o ia in jos.Uneori mă intreb dacă mai reprezentăm ceva pentru societate,dacă peste ani vom mai fi cunoscuţi,dacă vom fi uitaţi?Răspunsul depinde numai de noi,de cum ne facem simţită prezenta şi de cum influenţăm caracterele si conceptele oamenilor.''Somnul raţiunii naşte monştrii'',dar nepăsarea ar trebui să fie o perspectivă necunoscută,ci nu să atârne greu pe umerii celor care nu s-au lăsat învinşi de societate.

Eminescu-muzica

                              Cadenţa rimelor in sufletul lui Eminescu

                          Motto: "Conţinutul modelează forma,iar focul pasiunii dă valoare artistică"(Ion Vlad)  



     Lumea se clădeşte in cercuri concrete,in inele lustruite cu flamă poetică,inăltându­-se pe un piedestal de sentimente-sufletul.Atâta timp cât opera eminesciană incă există undeva in lume,o singură poezie,o singură amintire a sa,identitatea poporului român este salvată.Cand şi-a infipt pana in suflet,a picurat cu dorinţa arzândă,cu condeiul ce i-a stat drept martor fiinţa,a creionat lumea cu dragoste,cu iubirea ce ardea in propriul suflet.A iubit România,a iubit graiul românesc,mărturie fiind chiar propriile sale elegii inchinate nouă,nouă poporului român.Iubirea de fiinţă i-a modelat sufletul,ia purtat gândurile in cele mai imposibile extreme omeneşti.A ars in dânsul focul pasiunii,a creat insuşi fiinţa sa,a deschis oamenilor o cale de acces spre propria lui identitate magnifică,perfectă,ideală. Nu există cuvinte,ci doar silabe efemere pentru a descrie acest incomparabil cugetător.Scriitor fiind,imanent naturii si dragostei, a descoperit conturul destinului­:un glas tacut,inchis in misterul uman,o strofă surprinsă in acelasi timp cu cadenţa rimelor,un sacru sanctuar al imaginaţiei,al frumosului si al miraculosului.Un om poate clădi in dânsul o realizare deplina?Toţi am putea medita asupra temei eminesciene,am surprinde divinul,am recontura tărâmul minţii umane.Dar oare câţi vor putea exprima ceea ce gândim?Câti vom transmite oamenilor ceea ce iubim,ce mocneşte in noi ca un foc nestins,interminabil si incomplet?Avem nevoie de un ansamblu de concepte meschine ce triumfă in lupta cu seninul,cu timpul si cu repaosul uitării.Mintea umana refuză să vadă dincolo de cuvinte,de aparenţe si de vise.Poetul acesta reprezintă un univers al pasiunii,al iubirii si al umanităţii.A creat in jurul său un galantar prin care mulţi pot privi,dar puţini pot inţelege.Iubirea se stinge in el o dată cu iluziile spulberate de vise.
      Reprezentant al romantismului,fiind catalogat drept un afecţionalist si un sentimentalist de mare rang,desi modest,el restructurează patosul fatidic expunandu-l ca un tril de uitări,de fiinţă.Işi ingroapă concepţiile in suflet,lăsând o pierdere in caracterul său.Şi-a cântat privirea pierdută in poeziile sale,a tiparit ca avatare de timp inima,gandul si trupul.A fost un gând uman retras,uitat in adormirea rece si asurzitoare,un romancier inrăit,insuşi catalogându-se ''ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este''.A imbinat iubirea cu muzica,cu armonia tonurilor si semitonurilor ce-i copleşeau sufletul.El insuşi este un portativ de vise,de mareţie,de glas.Sufletul său,ideile sale s-au ridicat insuşi de-asupra tuturor octavelor,desupra muzicii si a sădit in sufletul omului dorinţa de cultură.El insuşi a fost,este si va fi cel dintâi luceafăr ce va veghea in inima românilor.Şi-a rescris zambetul si patima in strofe,le-a aşezat pe hârtie cum niciun alt poet nu a putut.Pentru el,iubirea a fost dintotdeauna definiţia sufletului,iar iluziile acesteia l-au ridicat deasupra tuturor, i-a ars sufletul,i-a scris rănile.A facut soarele si viaţa să se invârtă in jurul minţii sale,a meditat pe tema perfectului pentru a realiza cele cinci scrisori. Dragostea ce l-a inăltat la cer,i-a purtat-o Veronicăi Micle.Valoarea artistică s-a armonizat intocmai cu sclipirea sorţii de a scrie,de a răspândi in lume insângerarea iubirii,de a cuceri un rang vast de oameni.
     Ce e dragostea pentru Eminescu?Dar mai presus de toate:''De ce dragostea?''Purta in sânge gena fanteziei,savura vesnicul numitor al feericului iz spectaculos.In operele sale a integrat total simfonia dublă,a creat un cuplu perfect in Luceafărul,ducând o luptă lăuntrica pentru a-i uniciza pe Cătălin si Cătălina intr-un singur trup,căci dragostea nu e intreagă dacă ai doi ingeri,trebuie sa ai doar unul,unit sub o singură vrajă.Ceea ce este de admirat la Eminescu este inteligenţa sa nesfârşita ce a expus-o intregii Europe prin poeziile sale.Inima sa i-a modelat trupul,i-a insuşit trăsături angelice pe chipul său de liber-iubitor,iar entuziasmul de a aşterne pe hârtie i-a dat valoarea artistica.
    Când a murit Eminescu păsările,codrul si iluziile sale au plans.Miracolele din el au murit,numai aveau corpul ce le intregeau,corpul prin care emana dorinţă si pasiune.Se poate compara opera eminesciana cu un medicament ce te ţine in viaţă.Devi dependent de tot ce inseamna muzicalitatea versurilor sale,de lacrimile lui nevărsate decât in poezii.El insuşi era un haos de contrast,era o fantezie a culorilor:roşu ca sangele iubirii,verde ca natura ce-o cânta in versurile sale,albastru cristalin ca lacrimile sale,ca valurile mării.Rămâne insuşi o amintire de aur a epocii romantismului.El insuşi nu avea mandrie fizica,ci morala.Era pătruns de valoare,arăta in imprejurimi fie simplitatea grava,fie dispretul inalt faţă de lume.Se preţuia enorm pe sine insuşi,arătând lumii mandria si răceala cu care se uniciza.Avea un sentiment al raspunderii,in toate actele fiind obstinat,improductiv,care l-au facut inapt in viata publica,dar nepreţuit pentru comoara intelectuală.
   Sufletul lui Eminescu era alcatuit din roţite enorme si greoaie,o dată puse in miscare se invârteau grozav si paradoxal nemişcat.Era un străjer in dragoste si visare,iar ura sa fusese adesea nedreaptă si nemăsurată.A fost intradevar un cuvânt inzestrat de expresivitate,de jale si de putere.Nimeni nu poate iubi,scrie sau recreea cu puterea lui Eminescu.Inima sa era strivită de puteri indârjite de vehemenţa,iar aceasta i-a putut arata viitorul in chipul unui trecut idilic.Viitorul său a fost aruncat intr-o societate entuziasmată de hotărârea de a nu abandona nimic din literatura sa.
    In viaţa afectivă,Eminescu se ridică doar prin expresivitate deasupra esenţialului,sufletul său exprimând cotinuu dorinţa de a elibera arderea iubirii din inăuntrul său.Chipul său astral si pletos din tinereţe,uşor subţiat de gânduri si de o infrigurare sentimentală,era conturat de nevoile inimii:a iubi cu atata patimă o femeie,incât sa ii duci dorul până la moarte,sa iei in mormânt dragostea ei cu tine era o dependenţa nesfârsită de idei,reliefată de masca pustie a concepţiilor.El avea gânduri etice,simţitoare la toate ideile si sentimentele,care,alcătuind tradiţia societăţii sunt ca nişte lacăte infiorătoare.A fost un amestec de zambete si lacrimi neexprimate,de somnolenţă si pustietate,de dragoste,de afecivitate si ironie,de umoristică si neputinţă.Purta in el insăşi sclipirea inteligenţeii,fiind un om cultivat,fapt datorat studierii in Viena si Berlin si prieteniei cu oameni de cultura(Titu Maiorescu,Mihail Kogalniceanu).
    Eminescu avea o concepţie agitată,meditând si desăvarşind scrieri in mult timp.Era un sceptic,un pedagog si deţinea un spirit administrativ,având atribuţiuni indoite,frenetice si avide.Datorită faptului ca un poet nu poate fi mai bun decat alţi poeti,ci mai bun decât sine insuşi sau mai slab decât sine insuşi nu s-a realizat niciodată pe deplin fiindcă avea o concepţie despre viată din ce in ce mai bună.
   Acum,când poporul românesc incă işi mai aduce aminte de chipul lunar si amar zâmbitor al poetului se regăseste să ofere putere asupra sufletelor noastre.Mihai Eminescu apare cel mai in stare sa ne dea expresie simţirilor noastre moderne si cu suflarea sa poetică să ducă nazuinţa noastra socială pretutindeni.
       ''Peste ape,peste punţi,
          Peste codrii de pe munţi''

   ''Nu de moarte-mi este frică,ci de veşnicia ei''(Mihai Eminescu)
   ''Poetul nu are o epocă a lui; epoca îşi are poeţii ei şi, în
genere, epoca îşi vede singură poeţii.''(Nichita Stănescu)