Cuvintele atrag mahniri,sufletul se opreste in loc,iar noua nu ne ramane doar sa acceptam.Vorbele ne poarta spre necunoscut,dar cand acestea devin iluzii oare ce mai vor insinua?Imi iubesc trecutul mai mult ca prezentul,dar paradoxal il dispretuiesc pentru toate ranile care mi le-a lasat.Ador viitorul,iar visele mele parca nu contenesc sa se opreasca din a visa.Speram la ce inca suntem incapabili sa reproducem,iubim ceea ce nu putem face.Viitorul e nesigur,un mers stramb pe un drum drept.Nu ma pot gandi la ce voi regreta,dar visurile mele nu se limiteaza.Suferintele din trecut se intetesc,isi pun amprenta pe viitor,cicatrizand prezentul.Lacrimile ce s-au scurs pe obraji raman intinate pe veci in fiecare por al pielii noastre.Ochii stralucitori s-au transformat in tristete.Nu mai eclipsam nimic din jurul nostru,iar esecul ne schimba.Ne face imposibili in a mai gandi la castig.Cand in jur iti stau copacii strajeri,iar tu nu le poti ajunge la coroana,singurul lucru pe care-l mai poti face e sa-ti tarasti genunchii in umbra lor.E greu pentru suflet,dar fiecare demoralizare atrage dupa sine si consecintele ei.Cauzele sunt nedeterminate,iar trupul se rasfrange doar asupra rautatii.Rautatea e o masca pe care nu multi ne-o asumam.Vremurile aduc cu ele schimbari,iar masca pe care o purtam peste tristetea din suflet este acest scut care ne fereste de o posibila lovitura decisiva,ceea ce ar putea distruge in integime.Se spune,cand o inima are rani,e frumoasa,dar cand nici bandajele nenumarate nu-i mai pot vindeca urmele,avem impresia ca ne prabusim.Cat de rau poate fi!Ar fi mai usor sa scapam de toate nedreptatile,decat sa luptam contra lor cu armele invizibile.Desi asta este adevarul,omului i s-a mia dat o cale,aceea de a duce cu el mahnirea din inima,de a triumfa lovit de greutati cu totul apasatoare.Nu putem accepta prezentul decat daca devine trecut.Privind in urma cu regret,constientizam greseala facuta,dar timpul incomensurabil nu se poate da inapoi.Ne e greu,dar totusi nu avem capacitatea de a uita.O dorinta o naste pe cealalta,iar cum atingerea perfectionismului e imposibila,cu mari eforturi ne mai putem potoli setea de visare.Nimeni si nimic nu poate simti gustul amar al tradarii,dar mai presus de toate,al inferioritatii.Nu suntem perfecti,dar nici imperfecti.Ne balansam intre doua lumi antitetice;una contrazice pe cealalta,iar gandul nu mai stie intre cine sa oscileze.Suntem pusi de suflet sa alegem,desi capul dezminte tot ce inima dicteaza,adeseori gresim.Vorbele ne sunt,pe moment,singura arma cu care putem apara durerea,singura ce poate ascunde aceasta parte a vietii.Cine a suferit nu e frumos,dar cand suferinta loveste interiorul cu indiferenta,fiecare cuvant nu-si mai are rostul.
Urasc sa accept superioritatea,iar faptul ca gandesc mai mult decat ar trebui deranjeaza,insa reflecta adevarata situatie.Scriu prea mult,poate sunt prea directa,insa sufletul meu are atatea lucruri de zis incat nu mi-ar ajunge pagini intregi.
E ingrozitor ca am ajuns sa adoram aparentele,dar sa ne uitam dincolo de acea masca ne este imposibil.Poate e teama de dezamagire sau un principiu stabilit,insa caracterul unei persoane consta in mult mai mult.Deja gandesc prea mult si incep sa enervez,dar refuz sa fiu altfel pentru ca devin comuna.Toate ma dor si ma vor durea incontinuare,dar cineva trebuie sa le auda(citeasca).
De ce toate gandurile despre altii sunt in detrimentul nostru?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu