Carti aruncate

Nu mai vreau sa renunt la acele plimbări fără ţintă, la clipele asfinţitului care picură liniştite pe fereastră, la noaptea care mă aşteaptă ca o veche prietenă şi-mi dă umărul ei catifelat, destul de larg pentru toate tristeţile mele.

Nu-nţelegi că merită să trăieşti pentru ca să vezi cum cad frunzele şi apoi cum cresc mugurii, pentru o zi în care e soare, pentru alta în care plouă?...

Toţi suntem mari actori. Numai că jucăm ca pe vremuri, cu măşti.

În care anume clipă m-am îndrăgostit de el nu voi şti niciodată. Dragostea mea pentru el s-a născut, poate, din nevoia mea de a iubi.

Mă simt dezbrăcată. Ocrotirea lui mi-a fost haină. Dragostea lui mi-a fost adăpost.

În faţa mea, un apus de soare somptuos. De ce nu eşti lângă mine, să-l privim împreună? De ce nu eşti, pentru toate motivele din lume?...

Ce trist e să nu mai poţi vibra la sunetul unei voci pentru care ţi-ai fi dat viaţa!

Tu ştii cum sună plânsul atunci când nu-l ascultă decât lucrurile din casă, pereţii?

Iată mirajul după care am alergat, iată castelul fermecat pe care l-am căutat. Era din cărţi de joc...

         Cella Serghi