Trebuie sa recunosc de la bun început ca sunt o plângacioasa prin definitie (desi termenul îmi displace – plângacioasa ma duce cu gândul mai mult la rasfatata). Sunt o plângacioasa pentru ca plâng mult (cam pleonastic...). Plâng oriunde, din te miri ce motiv, oricând, fata de oricine. E ca si cum plânsul ar fi starea mea naturala. Stiu, stiu, anatomic e imposibil sa plângi tot timpul, însa exagerarea e voita.
Azi, pentru a nu stiu câta oara, m-am certat cu iubitul meu, dupa acelasi ritual tipic feminin, pe care, fara voia mea, ma încapatânez sa îl parcurg de fiecare data în astfel de situatii...
Desi e seara si suntem amândoi obositi, vreau sa mai ramâna. Azi ma simt romantica. El, ca de obicei, mult mai pragmatic, dar sincer – e obosit, vrea sa plece. Accept. Îl sun la trei minute dupa ce ne despartim ca sa-i spun cu glas tremurat ca vroiam sa mai ramâna. Prea târziu – e deja într-un tramvai aglomerat, în drum spre ale lui. Închid. Intru în casa. Îl sun din nou. Criza de isterie (a mea, evident), izbucnesc în lacrimi si ma simt cel mai ofensat om de pe pamânt. Si plâng, si plâng, si rostogolesc totul pâna se face un munte imens de frustrare si impulsivitate emotionala... În fine... dupa vreo doua ore ma calmez si pret de o clipa, cu gândul zburdând aiurea pe câmpii, ma întreb:„Oare de ce naiba plâng eu atât de mult?”. Da, da, uneori îmi mai trec prin minte astfel de întrebari retorice, însa niciodata nu mi-am dorit atât de mult un raspuns decât în clipa aceea...
Am început sa caut – în minte, în suflet – nimic. Dupa cum spuneam... plânsul meu e un fel de stare naturala de a fi. Deci, nici o sansa pentru un raspuns „corect”. Si totusi.... Eu plâng si când sunt fericita si când sunt trista. Plâng când ma coplesesc emotiile, la fel cum plâng când ma îneaca furia. Plâng de bucurie, plâng de durere, plâng de ciuda, plâng, uneori, fara sa îmi dau seama de ce. Plânsul e un fel de eliberare care ma face sa ma simt mai puternica dupa ce cad în prapastiile cele mai adânci ale sufletului meu. Mi-e atât de dor de iubitul meu...
Si, cu un zâmbet fugar, ascuns sub ultima lacrima care tocmai mi s-a uscat pe obraz, pun mâna pe telefon... Acum stiu de ce plâng femeile... Pentru ca plânsul lor îneaca o mie de cuvinte nespuse care se transforma în zâmbet... Si... ce e mai frumos decât zâmbetul / plânsul unei femei?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu